Nebun

      Privesc în jur şi nu mai văd pe nimeni. Mă zbat brusc între realitate şi vis, între afirmare şi anonimat, între lumină şi întuneric, între prezenţa unei persoane dragi şi singurătate, între iubire şi indiferenţă.
      Am devenit captiva propriilor sentimente şi idei încât nu mă pot gândi la nimic altceva. Mă văd numai pe mine, mă îngrijesc numai de sufletul meu, devenind din ce in ce mai egoistă şi superficială. M-am schimbat atât de mult..nu mai sunt acea persoană plină de speranţă, plină de lucruri drăgălaşe şi siropoase. Nu e vorba de maturizare! Asta în niciun caz...
       Mă uit în oglindă şi nu mă mai recunosc. Îmi văd sufletul plin de răutate, de ranchiună, un suflet îngrozitor ce nu mai merită iubit sau privit vreodată. Un colţişor luminat există totuşi, dar e părăsit. Mă uitam cum îl laşi în urmă fără să te opreşti. Când am ajuns aşa şi cum? Nu, nu am încetat să mai simt ceva. Nu, nu voi căuta acum pe cineva mai bun. Nu, nu am de gând să te înşel şi nu, nu te voi părăsi, deşi tu ai făcut-o.
        Poate mă vezi acum. Par fericită, aşa-i? Zâmbesc, spun glume, mă distrez şi mor în interior. Nu am nevoie de atenţia sau mila nimănui. De asta păstrez totul în mine. Pentru că mi-e dor de ceea ce eram când mă aflam în preajma ta, mi-e dor de zâmbetul meu, mi-e dor de cât de bine mă simţeam. Doar mi-e dor.
        Am întrebat un profesor: Ce e iubirea?
        -Nu am studiat aşa ceva...
Am întrebat un şofer: Ce e iubirea?
        -Nu cunosc strada asta...
Am întrebat un copil: Ce e iubirea?
        - Nu ştiu jocul ăsta...
Am întrebat un nebun: Ce e iubirea?
        -E ceea ce m-a făcut să ajung aşa. I-am spus că dacă aş putea să-i dau un singur lucru, i-aş da posibilitatea de a se vedea prin ochii mei şi doar atunci va înţelege ce importantă e pentru mine. I-am amintit că nu este greu să găseşti pe cineva care să-i spună ,,Te iubesc!". Este greu să găseşti pe cineva care chiar simte ceea ce spune. I-am mai spus că dacă chiar suntem meniţi să fim împreună, destinul ne va readuce unul în braţele celuilalt. Când zâmbeşte, întreaga mea lume se opreşte. I-am mărturisit că o iubesc pentru că o simt şi acum, în acest moment. Am realizat ceva. Am nevoie de ea, am încredere în ea, o admir, o doresc şi putem să ne certăm şi ore în şir, dar nimeni şi nimic în această lume nu poate schimba faptul că o iubesc. Şi totuşi această iubire m-a făcut nebun....

Nou!

      Singură într-un oraş străin...Nimeni pe drum, nimeni nu vede cum mă plimb pe străzi aşteptându-te parcă să vii, să distrugi monotonia ce mă înconjoară. O muzică surdă umple piaţa din centrul oraşului. Dar oare cine cântă? După un colţ, pe o bancă, un adolescent cu o chitară în braţe. M-am aşezat lângă el, fără să spun nimic.
       Stăteam pur şi simplu când melodia a încetat. S-a uitat la mine fără să rostească vreun cuvânt şi s-a oprit. Ochii săi mă priveau intens şi în acelaşi timp mă vrăjeau, mă captivau. Pentru o vreme nu s-a mai întâmplat nimic. Am reuşit să-mi mut privirea şi mi-am dat seama cât de dor mi-e de tine, cât de mult îmi lipseşti. Niciodată la fel de mult ca acum. Ce făceam aici? De ce m-am oprit exact acolo? Ce mă făcea să vreau să mă întorc?
        M-am ridicat brusc. Îl priveam, mă privea, atingea lin corzile ruginite şi pe urmă îmi ridică uşor mâna într-a lui. Şi în acel moment îmi doream să fiu un porumbel. Să zbor toată ziua, să aspir spre cer, să mă pierd printre nori fără să mă judece nimeni. Să pot să mă deplasez uşor, să pot să fac oamenii să zâmbească măcar pentru un moment. Simplele acorduri s-au transformat într-o melodie romantică şi eu doar împietrisem la auzul ei. Îmi doream să fii lângă mine, să mă pot pierde în braţele tale, să mă opresc din a-mi fi frică. Doar să înceteze această spaimă continuă, aceea care mă face să cred că te-am pierdut.
        Dar până mă voi reîntoarce cu forţe noi, promite-mi că nu te vei îndepărta. Am nevoie de o evadare din propria lume, vreau doar să zbor fără să mă gândesc câţi vor să mă doboare, fără să ştiu cât de dureroasă va fi prăbuşirea, poate fără să mai am pentru ce trăi.