Nou!

      Singură într-un oraş străin...Nimeni pe drum, nimeni nu vede cum mă plimb pe străzi aşteptându-te parcă să vii, să distrugi monotonia ce mă înconjoară. O muzică surdă umple piaţa din centrul oraşului. Dar oare cine cântă? După un colţ, pe o bancă, un adolescent cu o chitară în braţe. M-am aşezat lângă el, fără să spun nimic.
       Stăteam pur şi simplu când melodia a încetat. S-a uitat la mine fără să rostească vreun cuvânt şi s-a oprit. Ochii săi mă priveau intens şi în acelaşi timp mă vrăjeau, mă captivau. Pentru o vreme nu s-a mai întâmplat nimic. Am reuşit să-mi mut privirea şi mi-am dat seama cât de dor mi-e de tine, cât de mult îmi lipseşti. Niciodată la fel de mult ca acum. Ce făceam aici? De ce m-am oprit exact acolo? Ce mă făcea să vreau să mă întorc?
        M-am ridicat brusc. Îl priveam, mă privea, atingea lin corzile ruginite şi pe urmă îmi ridică uşor mâna într-a lui. Şi în acel moment îmi doream să fiu un porumbel. Să zbor toată ziua, să aspir spre cer, să mă pierd printre nori fără să mă judece nimeni. Să pot să mă deplasez uşor, să pot să fac oamenii să zâmbească măcar pentru un moment. Simplele acorduri s-au transformat într-o melodie romantică şi eu doar împietrisem la auzul ei. Îmi doream să fii lângă mine, să mă pot pierde în braţele tale, să mă opresc din a-mi fi frică. Doar să înceteze această spaimă continuă, aceea care mă face să cred că te-am pierdut.
        Dar până mă voi reîntoarce cu forţe noi, promite-mi că nu te vei îndepărta. Am nevoie de o evadare din propria lume, vreau doar să zbor fără să mă gândesc câţi vor să mă doboare, fără să ştiu cât de dureroasă va fi prăbuşirea, poate fără să mai am pentru ce trăi.