Refugiu de moment

      Sub picăturile reci te-ai risipit fără să clipeşti, fără să priveşti în urmă, fără să reuşeşti să îţi asculţi inima. La fel mă pierd şi eu acum, în avalanşa stropilor de ploaie, aceeaşi învălmăşeală ce până acum mă speria, care mă făcea să-mi doresc să te am lângă mine.
      Dar acum am încetat! Mă simţeam atât de bine când ploaia îmi atingea chipul, mă încânta ideea că în momentul în care voi ajunge acasă părul meu îmi va fi atât de încreţit încât voi arăta ca un pudel. Vroiam mai mult decât un vântişor slab, îmi doream tunete şi fulgere. Vroiam ca natura să mi se dezlănţuie în faţă.
      Măcar atunci nu m-aş mai fi simţit atât de diferită. Ploaia ar fi fost ca mine sau eu ca ea. Atât de inofensivă, dar cu o putere incredibilă de dezlănţuire. Aceste lacrimi înduioşătoare ce se izbesc brutal de asfaltul rece...le simt de fiecare dată ca un cuţit în inimă.
      Am sperat că se va aprofunda ploaia, că se va transforma în furtună, că va fi suficient să stau afară până se termină, că timpul se va opri, că vor trece doar câteva momente până să-mi spui că ţi-e dor de mine. Doar am aşteptat să sfârşesc cântând scăldată de picături reci, sub zgomotul înfiorător al tunetelor. Un astfel de sfârşit îmi doresc! Măcar atunci natura va vărsa lacrimi în urma mea. Măcar...
      Dar s-a oprit. Nu e încă pregătită să mă ia. De abia mi-am revenit, de abia am învăţat că orice s-ar întâmpla zâmbetul e arma mea, am văzut ce prieteni grozavi am şi nu vreau să îi părăsesc incă. Dar ce n-aş da să mă pot avânta într-o astfel de răzbunare! Să nu mă vadă nimeni, să nu mă audă nimeni, să nu îmi simtă nimeni lipsa. Doar să mă îndepărtez pentru o vreme. Doar pentru o vreme...