Lumea trece cu pași repezi fără să îmi arunce vreo privire. Prea grăbită să își urmeze cursul, ignoră vremea potrivită pentru o zi de septembrie.
Stând pe bancă, întinsă, priveam cerul și mă gândeam ce mică sunt în acest univers. Puțin mai departe, doi bătrânei își strângeau mâinile și vorbeau. I-am observat și mi-am oprit privirea asupra lor. Erau atât de fericiți și totuși, după atâția ani petrecuți împreună, nu s-au plictisit unul de celălalt. Mi se pare incredibil ca din întreaga lume, din atâția oameni, să îți găsești perechea, acea persoană perfectă în ochii tăi.
Este atât de ușor să iubești pe cineva, însă partea cea mai grea este să găsești acel cineva care să te iubească la fel. Îi părăsesc pe bătrânei și îmi concentrez atenția asupra norilor. Lumea nu se va opri niciodată pentru durerea ta, pentru fericirea ta, ea doar va continua să meargă. Și realizezi cât de singur te simți, realizezi că ai o durere în stomac care este total paralizantă.
Dar până și cerul minte! La oameni deja e ceva firesc! Cerul pe care îl vedem nu este prezent, ci trecut. Cerul actual ne este necunoscut. Noi n-aveam în fața ochilor decât ieri, un ieri care pentru anumite stele datează de milioane de ani.
Oare de ce tuturor le place să se joace cu sentimentele oamenilor? Din doi, mereu unul va ajunge să sufere. Uneori îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată pentru că nu ar fi fost nevoie să te impresionez, pentru că nu te-aș fi iubit, pentru că nu aș fi plâns, pentru că nu m-ar fi durut inima, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că nu ar fi fost nevoie să mă simt un nimic.
Dar se pare că bătrâneii îmi alungă aceste gânduri pentru că îmi amintesc că dacă nu erai tu, nu aflam ce înseamnă să mă gândesc la cineva și să zâmbesc pur și simplu, fără nici un motiv. Îmi doream să lupți pentru mine, să îmi spui că nu e nimeni altcineva cu care ai vrea să fii și mai degrabă rămâi singur decât fără mine.
Existau momente în care nu aveam cuvinte care să te facă să te simți mai bine. Dar aveam mâini care te puteau mângâia, brațe pentru a te strânge cât pot de tare, urechi care ascultau tot ce simțeai nevoia să spui sau să nu spui. Dincolo de toate, aveam o inimă care murea de nerăbdare să te vadă zâmbind. Cred că am învățat că atunci când pierzi pe cineva la care ții, când îți rupe inima în bucăți, este cel mai greu lucru peste care trebuie să treci și nu contează cât timp a trecut, niciodată nu dispare. Mă pot gândi că voi fi bine, dar când aud un singur cântec care îmi amintește de tine, atunci un cuțit îmi străpunge pieptul.
Doar pentru că respir nu înseamnă că mă simt vie. Ceva important lipsește. A venit vremea când nu mai cer nimic, nici zâmbetul, nici brațul drăgăstos, nici răsuflarea prezenței tale. Îmi este de ajuns ca tu să exiști. Iar amintirea ta va fi plină de lacrimi de cristal.
luni, 10 septembrie 2012
marți, 4 septembrie 2012
O picătură de suflet
A trecut ceva timp fără foi irosite, scrise, pline de gânduri! Recunosc că nu am făcut cel mai corect lucru și anume să mă privez din a mă bucura de libertate.
Sunt împietrită, fără rost pentru că realizez că trece vara pe lângă mine fără să fi făcut ceva semnificativ. Mă gândesc peste câte lucruri mărunte am reușit să trec și tocmai acum mi-am dat seama cât de importante au fost și ce impact puternic au avut asupra mea.
Continui să sper că nu am stat degeaba privind cum oamenii își trăiesc viața cu toate grijile cotidiene, fără să-și oprească mersul. Oare eu sunt capabilă să fac asta? Mai demult am țipat și am sărit în sus de bucurie, am iertat greșeli de neiertat, am făcut multe lucruri din impuls, am fost decepționată de persoane care credeam că nu o vor face niciodată.
Cândva am luat în brațe pentru a proteja, am zâmbit când inima-mi plângea, am plâns ascultând muzică, am dat telefoane doar pentru a asculta o voce, am fost îndrăgostită de un surâs, am confundat sentimente. S-a întâmplat să greșesc drumul dar am mers mai departe. Am încercat să uit anumite persoane și am descoperit că e foarte greu să uiți. M-am simțit singură între o mie de persoane pentru că îmi lipsea una singură. Mi-a fost frică de întuneric și am tremurat de nervi. Iar la sfârșitul zilei nu am avut nevoie decât de o vorbă bună, ceva care să îmi indice o schimbare.
Am încercat să le zâmbesc tuturor persoanelor cu care mă întâlneam sperând că zâmbetul meu le va face ziua mai bună. Dar nimeni nu deține atâta putere. recunosc că sunt o adolescentă pe care mereu o doare câte ceva și care mereu face ce îi spune inima. Sunt pierdută și nu știu care mi-e drumul. Îmi plac îmbrățișările pentru că sunt singurul lucru care îmi dau energie.
Pot petrece ore întregi uitându-mă la fotografii și să mă întreb ce m-a schimbat atât de mult. Îmi place să adorm ascultând ploaia, ador să mă sărute cineva pe frunte pentru că așa mă simt protejată, să mă pierd într-o carte bună, să privesc soarele după mai multe zile ploioase, să miros florile într-o grădină, să îmi zâmbească străinii, ador trecerea de la vară la toamnă.
Am învățat că frumusețea nu înseamnă părul lung, picioare slabe, bronz sau dinți albi. Frumusețea este chipul cuiva care a plâns și acum zâmbește, cicatricea pe care o ai în genunchi de când erai mic, fața pe care o ai dimineața, rimelul care curge când ieși de la duș, câns spui o glumă și o înțelegi numai tu. Frumusețea este privirea ta când plângi dintr-o prostie, ridurile care încep să se vadă cu timpul. Frumusețea este să-ți trăiești viața.
Trăiesc așa cum simt, așa cum sunt, lucrez la visele mele în fiecare zi întrebându-mă ce se va întâmpla de data asta dacă nu salut eu prima, dacă nu răspund la anumite mesaje, dacă aș fi indiferentă. Măcar de data asta! Uneori simt nevoia de ceva nou, ceva special, dar nu știu ce. nu știu unde să găsesc acel ceva.
M-am schimbat și am realizat că viața e prea scurtă pentru a aștepta. Așa că înainte de a intra în viața mea sau dacă te aflii deja acolo, trebuie să știi câteva lucruri despre mine. Sunt o persoana nesigură, imperfectă. Sunt orice, dar nu perfectă. Îmi este greu să am încredere în oameni acum. Am făcut greșeli în trecut și am învățat să trăiesc cu ele. Știu să accept oamenii pentru ceea ce sunt cu adevărat (nu este atât de greu). Uneori nici nu îmi mai doresc să trăiesc, dar chestia este că am atâtea mii de motive pentru care trăiesc și eu nu le-am descoperit încă... Îmi lipsesc persoane la care nici nu ar trebui să mă mai gândesc. Am rănit oameni pentru că nu sunt perfectă. Dar asta sunt și înainte de a intra în viața mea, ar trebui să știi lucrurile astea. Pentru că dacă o vei face, nu vei putea pleca când vremurile grele vor veni, exact cum au făcut-o alții.
Adesea suntem prizonierii unor frici absurde pentru fapte care nu se vor întâmpla niciodată. Dar acum, nu îmi rămâne decât speranța. Voi fi aici pentru cel care are nevoie de mine pentru că sufletul meu e neschimbat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)