Lacrimi de cristal

      Lumea trece cu pași repezi fără să îmi arunce vreo privire. Prea grăbită să își urmeze cursul, ignoră vremea potrivită pentru o zi de septembrie.
      Stând pe bancă, întinsă, priveam cerul și mă gândeam ce mică sunt în acest univers. Puțin mai departe, doi bătrânei își strângeau mâinile și vorbeau. I-am observat și mi-am oprit privirea asupra lor. Erau atât de fericiți și totuși, după atâția ani petrecuți împreună, nu s-au plictisit unul de celălalt. Mi se pare incredibil ca din întreaga lume, din atâția oameni, să îți găsești perechea, acea persoană perfectă în ochii tăi.
      Este atât de ușor să iubești pe cineva, însă partea cea mai grea este să găsești acel cineva care să te iubească la fel. Îi părăsesc pe bătrânei și îmi concentrez atenția asupra norilor. Lumea nu se va opri niciodată pentru durerea ta, pentru fericirea ta, ea doar va continua să meargă. Și realizezi cât de singur te simți, realizezi că ai o durere în stomac care este total paralizantă.
       Dar până și cerul minte! La oameni deja e ceva firesc! Cerul pe care îl vedem nu este prezent, ci trecut. Cerul actual ne este necunoscut. Noi n-aveam în fața ochilor decât ieri, un ieri care pentru anumite stele datează de milioane de ani.
       Oare de ce tuturor le place să se joace cu sentimentele oamenilor? Din doi, mereu unul va ajunge să sufere. Uneori îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată pentru că nu ar fi fost nevoie să te impresionez, pentru că nu te-aș fi iubit, pentru că nu aș fi plâns, pentru că nu m-ar fi durut inima, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că nu ar fi fost nevoie să mă simt un nimic.
       Dar se pare că bătrâneii îmi alungă aceste gânduri pentru că îmi amintesc că dacă nu erai tu, nu aflam ce înseamnă să mă gândesc la cineva și să zâmbesc pur și simplu, fără nici un motiv. Îmi doream să lupți pentru mine, să îmi spui că nu e nimeni altcineva cu care ai vrea să fii și mai degrabă rămâi singur decât fără mine.
       Existau momente în care nu aveam cuvinte care să te facă să te simți mai bine. Dar aveam mâini care te puteau mângâia, brațe pentru a te strânge cât pot de tare, urechi care ascultau tot ce simțeai nevoia să spui sau să nu spui. Dincolo de toate, aveam o inimă care murea de nerăbdare să te vadă zâmbind. Cred că am învățat că atunci când pierzi pe cineva la care ții, când îți rupe inima în bucăți, este cel mai greu lucru peste care trebuie să treci și nu contează cât timp a trecut, niciodată nu dispare. Mă pot gândi că voi fi bine, dar când aud un singur cântec care îmi amintește de tine, atunci un cuțit îmi străpunge pieptul.
       Doar pentru că respir nu înseamnă că mă simt vie. Ceva important lipsește. A venit vremea când nu mai cer nimic, nici zâmbetul, nici brațul drăgăstos, nici răsuflarea prezenței tale. Îmi este de ajuns ca tu să exiști. Iar amintirea ta va fi plină de lacrimi de cristal.