Refugiu de moment

      Sub picăturile reci te-ai risipit fără să clipeşti, fără să priveşti în urmă, fără să reuşeşti să îţi asculţi inima. La fel mă pierd şi eu acum, în avalanşa stropilor de ploaie, aceeaşi învălmăşeală ce până acum mă speria, care mă făcea să-mi doresc să te am lângă mine.
      Dar acum am încetat! Mă simţeam atât de bine când ploaia îmi atingea chipul, mă încânta ideea că în momentul în care voi ajunge acasă părul meu îmi va fi atât de încreţit încât voi arăta ca un pudel. Vroiam mai mult decât un vântişor slab, îmi doream tunete şi fulgere. Vroiam ca natura să mi se dezlănţuie în faţă.
      Măcar atunci nu m-aş mai fi simţit atât de diferită. Ploaia ar fi fost ca mine sau eu ca ea. Atât de inofensivă, dar cu o putere incredibilă de dezlănţuire. Aceste lacrimi înduioşătoare ce se izbesc brutal de asfaltul rece...le simt de fiecare dată ca un cuţit în inimă.
      Am sperat că se va aprofunda ploaia, că se va transforma în furtună, că va fi suficient să stau afară până se termină, că timpul se va opri, că vor trece doar câteva momente până să-mi spui că ţi-e dor de mine. Doar am aşteptat să sfârşesc cântând scăldată de picături reci, sub zgomotul înfiorător al tunetelor. Un astfel de sfârşit îmi doresc! Măcar atunci natura va vărsa lacrimi în urma mea. Măcar...
      Dar s-a oprit. Nu e încă pregătită să mă ia. De abia mi-am revenit, de abia am învăţat că orice s-ar întâmpla zâmbetul e arma mea, am văzut ce prieteni grozavi am şi nu vreau să îi părăsesc incă. Dar ce n-aş da să mă pot avânta într-o astfel de răzbunare! Să nu mă vadă nimeni, să nu mă audă nimeni, să nu îmi simtă nimeni lipsa. Doar să mă îndepărtez pentru o vreme. Doar pentru o vreme...

Un nou început...fără tine!

      De câteva zile nu mă mai simt om. Am încetat să văd această lume cu ochi de muritoare. Oare ce mi s-a întâmplat?
      Aşa cum soarele, acest astru ce ne zâmbeşte în fiecare dimineaţă şi ne atinge chipurile cu razele sale, răsare pentru a bucura oamenii, cu atât mai mult mă simt mai vulnerabilă în prezenţa ta sau acum în absenţa ta. Până acum nu se întâmpla nimic de felul acesta.
      Astfel, am ridicat un zid între noi, nu cu intenţia de a te îndepărta. Am vrut doar să ştiu că îţi pasă destul, cât să treci de el. Mă simt atât de obosită...Am obosit să mă gândesc că lucrurile vor fi diferite însă ele nu s-au schimbat nici acum. Am obosit să ofer o a doua şansă doar pentru a fi dezamăgită din nou. Am obosit să aud atâtea vorbe spuse în vânt, aparent nesemnificative, dar de o importanţă uimitoare, devenind astfel inutile. Am obosit să mă izbesc cu putere de acelaşi perete numit trădare, ca o singură mână a unui prieten să mă ridice fără să ştie că odată căzută îmi las o bucată din suflet. Doar am obosit...
      Şi cel mai mult doare că eu încă sper să te trezeşti într-o zi şi să-ţi fie dor de mine. E atât de rău? Dacă tu nu mă tratezi aşa cum merit, măcar nu te supăra când altul o face. Când cineva la care ţin pleacă pur şi simplu,e groaznic să-mi amintesc că frunzele toamna nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul. Atunci de ce pleci? Este acum un astfel de moment?
       Dacă ai şti că de câte ori îmi spun ,, Nu mai pot!" şi tot de atâtea ori găsesc acea putere imensă ce nu mă lasă să renunţ! Obişnuiam să fiu puternică, dar acum de fiecare dată când ascult o melodie tristă mă gândesc la tine instinctiv, lacrimile curgând necontrolat.
       De fiecare dată când zâmbesc nu înseamnă că mă simt bine fără tine, ci doar sper că te vei îndrăgosti de zâmbetul meu, aşa cum eu m-am îndrăgostit de al tău. Printr-un zâmbet le arăt oamenilor că sunt bine chiar dacă nu e aşa. Şi vroiam atât de mult să te uiţi în ochii mei şi să-mi spui că ştii că mint. Dar nu te-a interesat. Te-ai lăsat condus de aparenţe. Ca de obicei nu ştiu cum este să fii acea persoană de care să-ţi fie dor.
       Acum ne vorbim din priviri, dar nu îndeajuns de mult încât să mă simt protejată, dorită. Dar nu e nimic. M-am obişnuit să cred că pentru tine faptul că nu vorbim înseamnă că nu mă gândesc la tine. Doar încerc să mă depărtez înainte să fiu rănită din nou, pentru că ştiu că nu-ţi voi putea atinge inima prea curând. Sunt prea complicată pentru a fi iubită.
      Am scris atâtea lucruri despre tine, dar după le-am aruncat într-o cutie pentru că am realizat că sunt doar gândurile mele, fără să îmi fie împărtăşite. Şi totuşi...cred că viaţa ar fi atât de simplă dacă nu te-aş iubi, dacă nu aş petrece ore întregi gândindu-mă dacă eşti bine, dacă nu mi-aş pune atâtea întrebări despre cum ar fi dacă timpul s-ar opri când mă iei în braţe.
       Dar îmi continui viaţa uneori înviind trecutul prin amintirea vocii tale, a zâmbetului tău, a ochilor tăi, prin amintirea a ceea ce însemnai pentru mine. Acum sunt fără de suflet, las viaţa să decidă pentru mine, fără să mai îmi pese de ceea ce se va întâmpla mâine. E un nou început...fără tine!

Omul este şi produsul amintirilor lui

     Cât timp a trecut de când te-ai simţit inutil, atât de gol şi mic în această lume încât îţi venea să izbucneşti încât să-ţi poţi găsi liniştea? Îţi aminteşti perfect momentul, corect? Şi te întrebi de ce.
     Sufletul nostru este ca o oglindă, odată spartă nu o mai poţi reface la forma iniţială. Aduni cioburile, te mai şi tai puţin, totuşi le strângi pentru că doare. Asta se întâmplă şi cu inima unui om: amintirile urâte îşi lasă mereu amprenta asupra ei, refelctând astfel trecutul nostru în prezent, aşa ciopârţit şi îngrozitor cum este.
     În schimb aceste cioburi ne definesc personalitatea, caracterul şi mai mult atitudinea pe care o avem în viaţă. Poţi să te schimbi, nimeni nu spune că e greşit, dar amintirile îţi vor fi umbră. Amintirile te roagă să ierţi această lume care nu-ţi aparţine deloc, nefiind în lumea ta reală, ci lumea unei iluzii opuse totalmente lumii tale reale în care viitorul curge către trecut şi nu invers.
     Şi când te gândeşti că toate momentele plăcute sunt diluate şi greu de reconstituit...cine nu şi-ar dori să aibă posibilitatea de a retrăi fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare vorbă bună venită din partea celorlalţi.
     Acea latură din noi ce iese mereu la suprafaţă mai devreme sau mai târziu....Cu siguranţă că fiinţa umană este şi produsul amintirilor sale!

Suflet de adolescentă

      Doar o altă dimineaţă de februarie aparent nesemnificativă. M-am trezit destul de devreme şi nu înţeleg de ce. Dar nici în pat nu pot sta. Simt că izbucnesc.
      Pornesc calculatorul pentru a găsi ceva de făcut. Ascult muzică, dar tot nu sunt mulţumită. Aştept ceva, dar nu îmi dau seama. Pun mâna pe cartea mea preferată şi încep să o răsfoiesc. Nici măcar memoriile lui Nicholas Sparks nu mai îmi stârnesc curiozitatea.
      Ştiu! Vreau să recitesc ceea ce am scris în jurnal acum o săptămână. Să îmi pot da seama ce se întâmplă cu mine. Şi din acele pagini colorate, cad nişte foi mototolite. Mă întorc sub plapuma caldă şi încep să le citesc.

Azi, 27 ianuarie 2012

      Obişnuiam să neg când ceilalţi mă întrebau dacă sufletul meu nu tânjeşte după cineva. Ştii bine că de fiecare dată negam, minţindu-mă singură. Până într-o zi când zâmbetul tău mi-a afectat pulsul.

      Deja dimineţile mele sunt pline de zâmbete, sunt dornică să părăsesc aşternutul cald doar pentru a-ţi întâlni privirea tandră şi dulce. Sunt schimbată, împărtăşesc tuturor câte un zâmbet. Sufletul meu însă, continuă să se împartă în mii şi mii de bucăţele, fiecare prieten sau om deţinând o parte din mine. Le-o dăruiesc cu o privire, cu o vorbă bună, cu o îmbrăţişare atunci când au cel mai mult nevoie de mine.

      Nu sunt un om obişnuit şi nici nu voi fi vreodată pentru că am dreptul să fiu extraordinară. Deja am început să scriu cu inima despre zile ce începeau cu un răsărit şi se terminau cu cerul plin de stele. Erau zile perfecte pentru că puteam deschide ochii dimineaţa fără să simt un gol imens în piept. Pur şi simplu, când mă trezeam, zâmbeam.

      Am înţeles că nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Atâta timp cât pui suflet în ceea ce scrii, creaţia prinde viaţă. De aceea am ales să las sentimentele să păşească pe această foaie, să ţi le pot trimite. Dar, te rog, ai grijă de ele!

      Prin moarte şi iubire atingi perfecţiunea. Prin iubire? Nu pot pricepe, dar datorită ţie am realizat acest lucru. Totul e perfect când simţi înăuntrul tău acea teamă de a nu greşi, acea durere în piept numită dor, acea senzaţie de frig când fiecare pas pe care-l facem ne duce departe de lume.

      Tu m-ai ajutat să umplu acel gol, să îmi pot completa imperfecţiunile. Îţi mulţumesc pentru tot!

      Şi am terminat prima foaie. Mi-e dor de acea zi, deşi a trecut numai o săptămână. S-a răcit relaţia noastră acum. Deşi...

Vrajă-31 decembrie 2011

      Îţi puteam auzi vocea şi zburam, atingeam orice ideal gândit şi dorit de mult timp. Aşteptam să cad în orice moment.

      Sub vraja glasului tău, am atins un fulg înainte să-şi părăsească căsuţa, am prins picăturile de ploaie înainte de a se izbi de chipurile oamenilor, am putut vorbi cu luna, m-am încălzit datorită soarelui, am încercat să prind fiecare steluţă în speranţa atingerii sufletului tău.

      Toate acestea doar datorită ţie!

      Pornesc muzica din nou. Am mult de citit, de retrăit.

Eu, tu şi vântul...-23 august 2011

      Noi? Nu mai există! Suntem eu şi tu, două persoane diferite. Ai trimis vântul să mp spulbere în mii şi mii de bucăţele doar pentru a simţi aceeaşi durere?

      E o nouă zi şi eu am început deja să-ţi simt lipsa. Vântul doar îmi şopteşte numele şi îmi inundă corpu. Nu eşti aici. Ai renunţat prea devreme.

      Sufletul meu e gol; nu îţi mai spune nimic. Nu mai are ce. O luptă veşnică între neputinţă şi renunţare, între zi şi noapte. Însă am nevoie de timp. Ochii tăi se vor pierde în întuneric, lăsându-mă pe mine în urma lor.

      Nu sunt bine, dar vreau să cred că tu eşti.

      Brusc lacrimi au început să cadă necontrolat. De ce m-am apucat să citesc? Acum mă simt şi mai rău. Am nevoie de o plimbare.

      Ies din casă şi imediat mă întâlnesc cu gerul năprasnic care nu rezistă să nu-mi atingă obrajii. Cu căştile în urechi, păşesc pe zăpada ce scârţie sub tălpile mele. Parcul, ca de obicei, este singur şi îmi va fi prieten pentru următoarele minute.

      Mă uit în jos şi parcă aştept ceva. Dintr-o dată nu mai văd doar bocancii mei, ci şi o altă pereche ce se îndrepta în direcţia opusă. Mă opresc brusc, ridic ochii şi ce să văd? Era el! M-am blocat! Îmi schiţează un zâmbet, nu ştiu ce pot face. Nu am mai vorbit de câteva zile. Nu reacţionez.

      Îi caut privirea; ochii verzi îi străluceau. Aşteptam să îmi spunp ceva. Îmi scot căştile fără să îmi dau seama. Şi stăm ca doi străini. Zâmbetul nu dispare.

      Vreau să îi spun ceva, dar nu apuc. Mă strânge în braţe ca şi cum nu ar vrea să-mi dea drumul.

      -Îmi este atât de dor de tine! abia îi şoptesc.

      Şi mă înmoi. Nu ştiam ce îmi va răspunde, inima mea începând deja să bată cu putere. Ca răspuns, m-a strâns şi mai tare în braţe. Recunosc că nu a fost cel mai inspirat lucru pe care i-l puteam spune.

      Deodată încetez să mai zâmbesc. Simt ca şi cum retrăiesc acelaşi lucru, fără să-mi pese ce se va întâmpla când va pleca.Şi aştept, şi el la fel. Nu mă mişc, nu se mişcă-doar stăm îmbrăţişaţi. Minutele se scurg încet, întrebându-mă până când mă va mai privi.

      Şi cât de mult îmi doream să mă pot desprinde din îmbrăţisarea aceea dulce! Sunt conştientă că îl voi pierde, dacă nu deja am făcut-o. Se pare că doar amână momentul.

      Începe să fulguie, din cer căzând fulgusori mărunţi. Privim în sus amândoi, parcă dorind să ne desprindem de pământ. Când ochii mei revin asupra lui, mi-am dat seama că îmi doresc ca acel moment să nu se termine prea curând.

       Şi totuşi...e doar o simplă zi de februarie...

Iubirea are definitie?

          De câte ori nu ţi-ai pus întrebarea ,,Care ar fi definiţia iubirii?"? Dacă nu ai făcut-o până acum, te intreb eu...Ce este iubirea?
          Eu cred că nu poate fi explicată întrucât oricâte ide am avea despre ce poate însemna, niciodată nu va fi îndeajuns pentru a fi exprimat în cuvinte. M-am interesat să aflu măcar o singură definiţie ce cuprinde tot, dar nu am găsit decât răspunsuri vagi, dar care m-au impresionat prin simplitatea lor: ,, Când cineva te iubeşte, felul în care îţi spune numele e diferit.", ,,Când spui cuiva ceva rău despre tine şi ţi-e frică că n-o să te mai iubească din cauza la ceea ce ai spus şi apoi cealaltă persoană te surprinde iubindu-te şi mai mult, este dragoste.", ,,Iubirea este atunci când căţelul tău te linge pe faţă cu toate că l-ai lăsat acasă singur toată ziua." sau ,, Niciodată să nu spui ,,te iubesc" doar când îţi vine, iar dacă o simţi, atunci spune-o mai desş oamenii uită prea mult să spună ,,te iubesc"."
          Sunt păreri sincere, inocente, care demonstrează că în jurul nostru există iubire. Dar se poate explica? Ea este precum vântul, nu o putem vedea, dar o putem simţi totdeauna printre noi, este momentul în care fericirea celuilalt este mai importantă decât fericirea noastră. Este acel sentiment puternic ce ne învăluie sufletul, făcându-l să vibreze. Este foarte răbdătoare şi bună, niciodată geloasă sau invidioasăş nu se laudă niciodată, nici nu se făleşteţ nu e trufaşă, egoistă sau necuviincioasă. Dragostea nu ţine morţiş să i se facă pe voie. Nu este iritabilă, nu poartă pică şi aproape nu bagă în seamă greşelile altora. Niciodată nu se bucură de nedreptate, ci este în culmea fericirii ori de câte ori învinge destinul. Dacă iubeşti pe cineva, totdeauna ii vei rămâne credincios oricât te-ar costa. Vei crede întotdeauna în el, aşteptându-te să fie totdeauna la înălţime şi îl vei apăra cu fermitate.
         Şi totuşi...iubirea nu poate fi exprimată în cuvinte, îmbrăţişările fiind inventate pentru a-i lăsa pe oameni să ştie că îi iubeşti fără să trebuiască să spui nimic. Deşi, o iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectulae, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. Trebuie să ştii că nu ai nevoie ca întreaga lume să te iubească, este de ajuns o singură persoană căreia să-i pese, căreia nu-i trebuie nici un motiv să vrea să te îmbrăţişeze sau să vorbească cu tine, care vrea să te privească ore în şir, fără oprire, care dacă ar avea o mie de motive să te părăsească, ar căuta unul singur să lupte pentru tine, căreia îi sclipesc ochii când vorbeşte despre tine, care ar putea să te descrie ore întregi fără să repete aceleaşi cuvinte, care prin iubire, îşi caută întregirea.
           În concluzie, iubirea nu are definitie, trebuie simţită şi de aceea le doresc tuturor să fie îndrăgostiţi, să simtă măcar o singură dată că li se taie respiraţia la gândul că cineva îi iubeşte.