Pornesc calculatorul pentru a găsi ceva de făcut. Ascult muzică, dar tot nu sunt mulţumită. Aştept ceva, dar nu îmi dau seama. Pun mâna pe cartea mea preferată şi încep să o răsfoiesc. Nici măcar memoriile lui Nicholas Sparks nu mai îmi stârnesc curiozitatea.
Ştiu! Vreau să recitesc ceea ce am scris în jurnal acum o săptămână. Să îmi pot da seama ce se întâmplă cu mine. Şi din acele pagini colorate, cad nişte foi mototolite. Mă întorc sub plapuma caldă şi încep să le citesc.
Azi, 27 ianuarie 2012
Obişnuiam să neg când ceilalţi mă întrebau dacă sufletul meu nu tânjeşte după cineva. Ştii bine că de fiecare dată negam, minţindu-mă singură. Până într-o zi când zâmbetul tău mi-a afectat pulsul.
Deja dimineţile mele sunt pline de zâmbete, sunt dornică să părăsesc aşternutul cald doar pentru a-ţi întâlni privirea tandră şi dulce. Sunt schimbată, împărtăşesc tuturor câte un zâmbet. Sufletul meu însă, continuă să se împartă în mii şi mii de bucăţele, fiecare prieten sau om deţinând o parte din mine. Le-o dăruiesc cu o privire, cu o vorbă bună, cu o îmbrăţişare atunci când au cel mai mult nevoie de mine.
Nu sunt un om obişnuit şi nici nu voi fi vreodată pentru că am dreptul să fiu extraordinară. Deja am început să scriu cu inima despre zile ce începeau cu un răsărit şi se terminau cu cerul plin de stele. Erau zile perfecte pentru că puteam deschide ochii dimineaţa fără să simt un gol imens în piept. Pur şi simplu, când mă trezeam, zâmbeam.
Am înţeles că nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Atâta timp cât pui suflet în ceea ce scrii, creaţia prinde viaţă. De aceea am ales să las sentimentele să păşească pe această foaie, să ţi le pot trimite. Dar, te rog, ai grijă de ele!
Prin moarte şi iubire atingi perfecţiunea. Prin iubire? Nu pot pricepe, dar datorită ţie am realizat acest lucru. Totul e perfect când simţi înăuntrul tău acea teamă de a nu greşi, acea durere în piept numită dor, acea senzaţie de frig când fiecare pas pe care-l facem ne duce departe de lume.
Tu m-ai ajutat să umplu acel gol, să îmi pot completa imperfecţiunile. Îţi mulţumesc pentru tot!
Şi am terminat prima foaie. Mi-e dor de acea zi, deşi a trecut numai o săptămână. S-a răcit relaţia noastră acum. Deşi...
Vrajă-31 decembrie 2011
Îţi puteam auzi vocea şi zburam, atingeam orice ideal gândit şi dorit de mult timp. Aşteptam să cad în orice moment.
Sub vraja glasului tău, am atins un fulg înainte să-şi părăsească căsuţa, am prins picăturile de ploaie înainte de a se izbi de chipurile oamenilor, am putut vorbi cu luna, m-am încălzit datorită soarelui, am încercat să prind fiecare steluţă în speranţa atingerii sufletului tău.
Toate acestea doar datorită ţie!
Pornesc muzica din nou. Am mult de citit, de retrăit.
Eu, tu şi vântul...-23 august 2011
Noi? Nu mai există! Suntem eu şi tu, două persoane diferite. Ai trimis vântul să mp spulbere în mii şi mii de bucăţele doar pentru a simţi aceeaşi durere?
E o nouă zi şi eu am început deja să-ţi simt lipsa. Vântul doar îmi şopteşte numele şi îmi inundă corpu. Nu eşti aici. Ai renunţat prea devreme.
Sufletul meu e gol; nu îţi mai spune nimic. Nu mai are ce. O luptă veşnică între neputinţă şi renunţare, între zi şi noapte. Însă am nevoie de timp. Ochii tăi se vor pierde în întuneric, lăsându-mă pe mine în urma lor.
Nu sunt bine, dar vreau să cred că tu eşti.
Brusc lacrimi au început să cadă necontrolat. De ce m-am apucat să citesc? Acum mă simt şi mai rău. Am nevoie de o plimbare.
Ies din casă şi imediat mă întâlnesc cu gerul năprasnic care nu rezistă să nu-mi atingă obrajii. Cu căştile în urechi, păşesc pe zăpada ce scârţie sub tălpile mele. Parcul, ca de obicei, este singur şi îmi va fi prieten pentru următoarele minute.
Mă uit în jos şi parcă aştept ceva. Dintr-o dată nu mai văd doar bocancii mei, ci şi o altă pereche ce se îndrepta în direcţia opusă. Mă opresc brusc, ridic ochii şi ce să văd? Era el! M-am blocat! Îmi schiţează un zâmbet, nu ştiu ce pot face. Nu am mai vorbit de câteva zile. Nu reacţionez.
Îi caut privirea; ochii verzi îi străluceau. Aşteptam să îmi spunp ceva. Îmi scot căştile fără să îmi dau seama. Şi stăm ca doi străini. Zâmbetul nu dispare.
Vreau să îi spun ceva, dar nu apuc. Mă strânge în braţe ca şi cum nu ar vrea să-mi dea drumul.
-Îmi este atât de dor de tine! abia îi şoptesc.
Şi mă înmoi. Nu ştiam ce îmi va răspunde, inima mea începând deja să bată cu putere. Ca răspuns, m-a strâns şi mai tare în braţe. Recunosc că nu a fost cel mai inspirat lucru pe care i-l puteam spune.
Deodată încetez să mai zâmbesc. Simt ca şi cum retrăiesc acelaşi lucru, fără să-mi pese ce se va întâmpla când va pleca.Şi aştept, şi el la fel. Nu mă mişc, nu se mişcă-doar stăm îmbrăţişaţi. Minutele se scurg încet, întrebându-mă până când mă va mai privi.
Şi cât de mult îmi doream să mă pot desprinde din îmbrăţisarea aceea dulce! Sunt conştientă că îl voi pierde, dacă nu deja am făcut-o. Se pare că doar amână momentul.
Începe să fulguie, din cer căzând fulgusori mărunţi. Privim în sus amândoi, parcă dorind să ne desprindem de pământ. Când ochii mei revin asupra lui, mi-am dat seama că îmi doresc ca acel moment să nu se termine prea curând.
Şi totuşi...e doar o simplă zi de februarie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu