Cât timp a trecut de când te-ai simţit inutil, atât de gol şi mic în această lume încât îţi venea să izbucneşti încât să-ţi poţi găsi liniştea? Îţi aminteşti perfect momentul, corect? Şi te întrebi de ce.
Sufletul nostru este ca o oglindă, odată spartă nu o mai poţi reface la forma iniţială. Aduni cioburile, te mai şi tai puţin, totuşi le strângi pentru că doare. Asta se întâmplă şi cu inima unui om: amintirile urâte îşi lasă mereu amprenta asupra ei, refelctând astfel trecutul nostru în prezent, aşa ciopârţit şi îngrozitor cum este.
În schimb aceste cioburi ne definesc personalitatea, caracterul şi mai mult atitudinea pe care o avem în viaţă. Poţi să te schimbi, nimeni nu spune că e greşit, dar amintirile îţi vor fi umbră. Amintirile te roagă să ierţi această lume care nu-ţi aparţine deloc, nefiind în lumea ta reală, ci lumea unei iluzii opuse totalmente lumii tale reale în care viitorul curge către trecut şi nu invers.
Şi când te gândeşti că toate momentele plăcute sunt diluate şi greu de reconstituit...cine nu şi-ar dori să aibă posibilitatea de a retrăi fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare vorbă bună venită din partea celorlalţi.
Acea latură din noi ce iese mereu la suprafaţă mai devreme sau mai târziu....Cu siguranţă că fiinţa umană este şi produsul amintirilor sale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu