Un nou început...fără tine!

      De câteva zile nu mă mai simt om. Am încetat să văd această lume cu ochi de muritoare. Oare ce mi s-a întâmplat?
      Aşa cum soarele, acest astru ce ne zâmbeşte în fiecare dimineaţă şi ne atinge chipurile cu razele sale, răsare pentru a bucura oamenii, cu atât mai mult mă simt mai vulnerabilă în prezenţa ta sau acum în absenţa ta. Până acum nu se întâmpla nimic de felul acesta.
      Astfel, am ridicat un zid între noi, nu cu intenţia de a te îndepărta. Am vrut doar să ştiu că îţi pasă destul, cât să treci de el. Mă simt atât de obosită...Am obosit să mă gândesc că lucrurile vor fi diferite însă ele nu s-au schimbat nici acum. Am obosit să ofer o a doua şansă doar pentru a fi dezamăgită din nou. Am obosit să aud atâtea vorbe spuse în vânt, aparent nesemnificative, dar de o importanţă uimitoare, devenind astfel inutile. Am obosit să mă izbesc cu putere de acelaşi perete numit trădare, ca o singură mână a unui prieten să mă ridice fără să ştie că odată căzută îmi las o bucată din suflet. Doar am obosit...
      Şi cel mai mult doare că eu încă sper să te trezeşti într-o zi şi să-ţi fie dor de mine. E atât de rău? Dacă tu nu mă tratezi aşa cum merit, măcar nu te supăra când altul o face. Când cineva la care ţin pleacă pur şi simplu,e groaznic să-mi amintesc că frunzele toamna nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul. Atunci de ce pleci? Este acum un astfel de moment?
       Dacă ai şti că de câte ori îmi spun ,, Nu mai pot!" şi tot de atâtea ori găsesc acea putere imensă ce nu mă lasă să renunţ! Obişnuiam să fiu puternică, dar acum de fiecare dată când ascult o melodie tristă mă gândesc la tine instinctiv, lacrimile curgând necontrolat.
       De fiecare dată când zâmbesc nu înseamnă că mă simt bine fără tine, ci doar sper că te vei îndrăgosti de zâmbetul meu, aşa cum eu m-am îndrăgostit de al tău. Printr-un zâmbet le arăt oamenilor că sunt bine chiar dacă nu e aşa. Şi vroiam atât de mult să te uiţi în ochii mei şi să-mi spui că ştii că mint. Dar nu te-a interesat. Te-ai lăsat condus de aparenţe. Ca de obicei nu ştiu cum este să fii acea persoană de care să-ţi fie dor.
       Acum ne vorbim din priviri, dar nu îndeajuns de mult încât să mă simt protejată, dorită. Dar nu e nimic. M-am obişnuit să cred că pentru tine faptul că nu vorbim înseamnă că nu mă gândesc la tine. Doar încerc să mă depărtez înainte să fiu rănită din nou, pentru că ştiu că nu-ţi voi putea atinge inima prea curând. Sunt prea complicată pentru a fi iubită.
      Am scris atâtea lucruri despre tine, dar după le-am aruncat într-o cutie pentru că am realizat că sunt doar gândurile mele, fără să îmi fie împărtăşite. Şi totuşi...cred că viaţa ar fi atât de simplă dacă nu te-aş iubi, dacă nu aş petrece ore întregi gândindu-mă dacă eşti bine, dacă nu mi-aş pune atâtea întrebări despre cum ar fi dacă timpul s-ar opri când mă iei în braţe.
       Dar îmi continui viaţa uneori înviind trecutul prin amintirea vocii tale, a zâmbetului tău, a ochilor tăi, prin amintirea a ceea ce însemnai pentru mine. Acum sunt fără de suflet, las viaţa să decidă pentru mine, fără să mai îmi pese de ceea ce se va întâmpla mâine. E un nou început...fără tine!