Două piese într-un joc de șah

      ,,Every love story is beautiful, but ours is my favourite"...
          A trecut atât de muuuult timp și parcă atât de puțin. Acum câteva luni bune obișnuiam să fiu cea mai puternică persoană pe care o cunosc, iar acum tu reprezinți slăbiciunea mea. Ai devenit persoana pe care o am mereu în minte, căreia îi răspund foarte repede la mesaje, despre care prietenii mei aud în fiecare zi, pe care o sun numai să îi aud vocea și o întreb cum i-a fost ziua, persoana care îmi face ziua mai bună doar dacă zâmbește, pentru care aș face orice. Ești acela care mă face să zâmbesc fără încetare și pe care îl iubesc din ce în ce mai mult cu fiecare zi.
          Trăiam cu impresia că sunt imposibilă și insuportabilă, dar mi-ai dovedit că nu e așa. Ai fost lângă mine mereu (chiar și când eram irascibilă și stresată), când îți scoteam ochii din orice lucru mărunt și tu? Tu nu m-ai părăsit, ci ai luptat să îmi demonstrezi că orice ți-aș spune, tu nu vei pleca întorcând capul.
Glumele noastre, toate amintirile plăcute și amuzante, chiar și micile ,,dezbateri argumentate" pe care le-am avut ne-au unit și mai mult. Diminețile îmi sunt mai dulci, pauzele mai pline de zâmbete, sufletul mai plin de viață. Am făcut multe lucruri împreună și mai avem destule de dus la capăt. ,,Ăsta e doar începutul." Deși îmi cunoști toate defectele, tu continui să mă iubești. Mă accepți cu toate prostiile și cu imaginația mea de copil. Am reușit să devenim perfecți unul pentru altul încât simpla ta prezență mă ajută să trec peste toate probleme pe care le am. Cu tine găsesc soluțiile tuturor situațiilor neplăcute.
            Iubirea este într-adevăr unicul lucru bun în viață, însă de cele mai multe ori o distrugem singuri cu tot felul de pretenții stupide. Dar, cunoscându-te pe tine, am înțeles că în momentul în care întâlnești persoana potrivită, nu mai există aspirații în afara celei de a petrece cât mai mult timp împreună.
Tu ești regele meu, iar eu sunt regina ta neagră..iar împreună suntem doar două piese de șah pe tabla vieții, care se apără indiferent de atac.

Normal

     Ceartă, ore întregi de lucru, neliniște, emoție...pentru ce? Acum nimic nu mai contează. Nu pentru mine, ci pentru ceilalți. Nimeni nu va realiza vreodată ce efort se află în spatele unui rezultat, căci toți vor ști doar să critice. De ce? Pentru că așa e ființa umană: crudă, nemiloasă, invidioasă.
     Orele petrecute lucrând nu sunt ore pierdute. Nu rezultatul e cel care ne demonstrează adevărata valoare. Ceea ce știm să facem, ceea ce știm să spunem, ceea ce a asigurat o punte către acel ceva la care nu mulți visează, asta contează cu adevărat! Dacă nu ești cel mai bun, nu îi interesează. Dar ei uită că în viață nu vei fi cel mai bun întotdeauna, că nu vei putea să lupți singur împotriva tuturor celor ce te urăsc prin simplul fapt că ești mai bun decât ei. Și crede-mă, lupți singur! Iar dacă vei ajunge să îi mulțumești într-o zi, să știi că nu se vor bucura de succesul tău pentru că ei speră să te prindă mereu la cotitură, să te facă să cobori iar în comun. În zilele noastre nu mai contează valoarea adevărată, ci ideea: cu cât ajungi mai departe, cu atât vei cădea mai rău. Și după suporți criticile. Dar ei nu vor ști...nu vor ști că sufletul tău s-a spart pentru că erai sigur că poți mai mult cu toate cunoștințele tale acumulate până acum. Vor uita că ești mai bun ca ei, vor uita că la un moment dat ai avut parte de glorie. Vor dori doar să te împroaște cu noroi și să te coboare la nivelul lor. Ambiția ta va lupta din greu ajutată de câteva persoane dragi care chiar înțeleg prin ce treci. Și asta ar trebui să îți fie de ajuns. Nu o diplomă, nu o laudă îți vor demonstra adevărata ta valoare căci cei de lângă tine nu au nevoie de așa ceva. Te cunosc destul de bine ca să nu se lase păcăliți de ceilalți. Și până la urmă ,,tot ceea ce contează este să nu îți pierzi încrederea în tine". Forța ta depinde de asta. Asigură-te că îți vei întări încăpățânarea și orgoliul și nu te lăsa atins de părerile lor. La sfârșitul zilei, când te vei băga în pat, trebuie să fii convins că nu te-ai dezamăgit pe tine, dar nici pe cei pe care îi iubești pentru că ei știu cel mai bine cât te-ai străduit și cât ai luptat zilele trecute. Și pentru asta vreau să le mulțumesc. Să le mulțumesc că sunt alături de mine și când eșuez și că mă așteaptă mereu cu o îmbrățișare caldă indiferent dacă sunt cea mai buna sau nu. În ochii lor însemn mai mult decât o diplomă și sunt mai mult decât norocoasă că sunt înconjurată de asemenea oameni minunați.
      Orice om ar trebui să aibă parte de un prieten care să îl susțină, să îi șteargă lacrimile în momentele grele, când toți critică fără să gândească. Și totuși: pierzi? Ești criticat! Câștigi, lupți din greu, dar la sfârșit tot vei pierde și nici atunci ei nu vor fi mulțumiți. Asta e ființa umană și pentru ea, acest comportament este normal.

Melancolie

      Liniște, oameni grăbiți să își trăiască viața, să ajungă acasă să se întindă în pat după o zi de lucru obositoare. Totuși prea absenți pentru a observa frumusețea iernii..Să nu îmi spui că nu e frumoasă, că e o vreme de stat în casă la căldură și de uitat la serialele preferate pentru că nu e deloc așa.
      Ninge necontenit și tu, prizonier al unei încăperi care te ademenește, pierzi ceea ce e mai pur din acest anotimp. Privind fulgii mici și gingași, imaginea unui șemineu în compania celor dragi, sorbind dintr-o cană cu lapte fierbinte, este inevitabilă. Am așteptat atât de mult acest moment, să mă pot detașa cu ușurință de realitate și să îmi las imaginația să zboare, să îmbrățișez oamenii pe care îi iubesc cel mai mult în timp ce ninge, să fiu melancolică, să îmi amintesc de copilărie când nu aveam nici cea mai mică grijă. Mi-e dor să fiu din nou copil, să mă tragă cineva cu sania, să mi se spună povești înainte de culcare..
      Și tu? Alegi să îți dedici timpul unei lumi ficționale care oricum va dispărea? Nu tuturor ne plac bătăile cu zăpadă sau faptul că părul se udă din cauza fulgilor, dar asta e magie. Te cuprinde o stare de liniște, de blândețe știind că atunci când vei ajunge acasă și te vei băga în pat la căldură, vei simți că trăiești cu adevărat. Dar dacă nu te oprești măcar o clipă să privești întinderea imensă de diamante din fața ta, ești la fel ca toți ceilalti.
      Aș vrea să fiu la munte acum, undeva la o căbănuță în pădure, să nu îmi pese de nimic. Să pot lăsa totul în urmă. Să mă joc în zăpadă, să alerg, să las fulgii să mă acopere. Iar înăuntru să mă aștepte pe masă o ceașcă de vin fiert cu scorțișoară și un roman bun. Să adorm în fața șemineului și să mă trezesc a doua zi la prânz și să mă duc să patinez. Să fiu liberă măcar o zi.
      Aș sta ore întregi doar să mă uit cum ninge...mă fascinează, mă face să devin melancolică și să îmi doresc să rămân aceeași copilă care am fost și până acum. Deci sfatul meu, scoate nasul pe geam doar să simți frigul   și să îți dai seama cât de mult îți lipsește vara și pantalonii scurți..
     

Lacrimi de cristal

      Lumea trece cu pași repezi fără să îmi arunce vreo privire. Prea grăbită să își urmeze cursul, ignoră vremea potrivită pentru o zi de septembrie.
      Stând pe bancă, întinsă, priveam cerul și mă gândeam ce mică sunt în acest univers. Puțin mai departe, doi bătrânei își strângeau mâinile și vorbeau. I-am observat și mi-am oprit privirea asupra lor. Erau atât de fericiți și totuși, după atâția ani petrecuți împreună, nu s-au plictisit unul de celălalt. Mi se pare incredibil ca din întreaga lume, din atâția oameni, să îți găsești perechea, acea persoană perfectă în ochii tăi.
      Este atât de ușor să iubești pe cineva, însă partea cea mai grea este să găsești acel cineva care să te iubească la fel. Îi părăsesc pe bătrânei și îmi concentrez atenția asupra norilor. Lumea nu se va opri niciodată pentru durerea ta, pentru fericirea ta, ea doar va continua să meargă. Și realizezi cât de singur te simți, realizezi că ai o durere în stomac care este total paralizantă.
       Dar până și cerul minte! La oameni deja e ceva firesc! Cerul pe care îl vedem nu este prezent, ci trecut. Cerul actual ne este necunoscut. Noi n-aveam în fața ochilor decât ieri, un ieri care pentru anumite stele datează de milioane de ani.
       Oare de ce tuturor le place să se joace cu sentimentele oamenilor? Din doi, mereu unul va ajunge să sufere. Uneori îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată pentru că nu ar fi fost nevoie să te impresionez, pentru că nu te-aș fi iubit, pentru că nu aș fi plâns, pentru că nu m-ar fi durut inima, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că nu ar fi fost nevoie să mă simt un nimic.
       Dar se pare că bătrâneii îmi alungă aceste gânduri pentru că îmi amintesc că dacă nu erai tu, nu aflam ce înseamnă să mă gândesc la cineva și să zâmbesc pur și simplu, fără nici un motiv. Îmi doream să lupți pentru mine, să îmi spui că nu e nimeni altcineva cu care ai vrea să fii și mai degrabă rămâi singur decât fără mine.
       Existau momente în care nu aveam cuvinte care să te facă să te simți mai bine. Dar aveam mâini care te puteau mângâia, brațe pentru a te strânge cât pot de tare, urechi care ascultau tot ce simțeai nevoia să spui sau să nu spui. Dincolo de toate, aveam o inimă care murea de nerăbdare să te vadă zâmbind. Cred că am învățat că atunci când pierzi pe cineva la care ții, când îți rupe inima în bucăți, este cel mai greu lucru peste care trebuie să treci și nu contează cât timp a trecut, niciodată nu dispare. Mă pot gândi că voi fi bine, dar când aud un singur cântec care îmi amintește de tine, atunci un cuțit îmi străpunge pieptul.
       Doar pentru că respir nu înseamnă că mă simt vie. Ceva important lipsește. A venit vremea când nu mai cer nimic, nici zâmbetul, nici brațul drăgăstos, nici răsuflarea prezenței tale. Îmi este de ajuns ca tu să exiști. Iar amintirea ta va fi plină de lacrimi de cristal.

O picătură de suflet

      A trecut ceva timp fără foi irosite, scrise, pline de gânduri! Recunosc că nu am făcut cel mai corect lucru și anume să mă privez din a mă bucura de libertate.

      Sunt împietrită, fără rost pentru că realizez că trece vara pe lângă mine fără să fi făcut ceva semnificativ. Mă gândesc peste câte lucruri mărunte am reușit să trec și tocmai acum mi-am dat seama cât de importante au fost și ce impact puternic au avut asupra mea.

      Continui să sper că nu am stat degeaba privind cum oamenii își trăiesc viața cu toate grijile cotidiene, fără să-și oprească mersul. Oare eu sunt capabilă să fac asta? Mai demult am țipat și am sărit în sus de bucurie, am iertat greșeli de neiertat, am făcut multe lucruri din impuls, am fost decepționată de persoane care credeam că nu o vor face niciodată.

      Cândva am luat în brațe pentru a proteja, am zâmbit când inima-mi plângea, am plâns ascultând muzică, am dat telefoane doar pentru a asculta o voce, am fost îndrăgostită de un surâs, am confundat sentimente. S-a întâmplat să greșesc drumul dar am mers mai departe. Am încercat să uit anumite persoane și am descoperit că e foarte greu să uiți. M-am simțit singură între o mie de persoane pentru că îmi lipsea una singură. Mi-a fost frică de întuneric și am tremurat de nervi. Iar la sfârșitul zilei nu am avut nevoie decât de o vorbă bună, ceva care să îmi indice o schimbare.

      Am încercat să le zâmbesc tuturor persoanelor cu care mă întâlneam sperând că zâmbetul meu le va face ziua mai bună. Dar nimeni nu deține atâta putere. recunosc că sunt o adolescentă pe care mereu o doare câte ceva și care mereu face ce îi spune inima. Sunt pierdută și nu știu care mi-e drumul. Îmi plac îmbrățișările pentru că sunt singurul lucru care îmi dau energie.

      Pot petrece ore întregi uitându-mă la fotografii și să mă întreb ce m-a schimbat atât de mult. Îmi place să adorm ascultând ploaia, ador să mă sărute cineva pe frunte pentru că așa mă simt protejată, să mă pierd într-o carte bună, să privesc soarele după mai multe zile ploioase, să miros florile într-o grădină, să îmi zâmbească străinii, ador trecerea de la vară la toamnă.

      Am învățat că frumusețea nu înseamnă părul lung, picioare slabe, bronz sau dinți albi. Frumusețea este chipul cuiva care a plâns și acum zâmbește, cicatricea pe care o ai în genunchi de când erai mic, fața pe care o ai dimineața, rimelul care curge când ieși de la duș, câns spui o glumă și o înțelegi numai tu. Frumusețea este privirea ta când plângi dintr-o prostie, ridurile care încep să se vadă cu timpul. Frumusețea este să-ți trăiești viața.

      Trăiesc așa cum simt, așa cum sunt, lucrez la visele mele în fiecare zi întrebându-mă ce se va întâmpla de data asta dacă nu salut eu prima, dacă nu răspund la anumite mesaje, dacă aș fi indiferentă. Măcar de data asta! Uneori simt nevoia de ceva nou, ceva special, dar nu știu ce. nu știu unde să găsesc acel ceva.

      M-am schimbat și am realizat că viața e prea scurtă pentru a aștepta. Așa că înainte de a intra în viața mea sau dacă te aflii deja acolo, trebuie să știi câteva lucruri despre mine. Sunt o persoana nesigură, imperfectă. Sunt orice, dar nu perfectă. Îmi este greu să am încredere în oameni acum. Am făcut greșeli în trecut și am învățat să trăiesc cu ele. Știu să accept oamenii pentru ceea ce sunt cu adevărat (nu este atât de greu). Uneori nici nu îmi mai doresc să trăiesc, dar chestia este că am atâtea mii de motive pentru care trăiesc și eu nu le-am descoperit încă... Îmi lipsesc persoane la care nici nu ar trebui să mă mai gândesc. Am rănit oameni pentru că nu sunt perfectă. Dar asta sunt și înainte de a intra în viața mea, ar trebui să știi lucrurile astea. Pentru că dacă o vei face, nu vei putea pleca când vremurile grele vor veni, exact cum au făcut-o alții.

       Adesea suntem prizonierii unor frici absurde pentru fapte care nu se vor întâmpla niciodată. Dar acum, nu îmi rămâne decât speranța. Voi fi aici pentru cel care are nevoie de mine pentru că sufletul meu e neschimbat.

?

      De ce trebui să fie atât de greu să îi spun ce simt? Nici măcar nu mă pot uita acum în ochii lui, acum când îi simt suflarea lângă pieptul meu...E aici pentru mine, ţinându-mă în braţe şi eu irosesc o oportunitate. Spune-i!!! Nu e greu.
      Deschid gura, îmi aud respiraţia, îi simt privirea asupra mea, iar cuvintele încetează să mai iasă. Mă opresc.Aştept să îmi recapăt puterile, dar mă pierd cu totul. Nu îi pot spune cât de mult îmi lipseşte, deşi înainte îi spuneam orice. Nu înţeleg de ce mai aştept...adică mâine nu îi este garantat nimănui, cu atât mai puţin mie. Mă simt neputincioasă. Nu ştiu cum i-aş putea explica că el îmi luminează ziua, că el îmi aduce zâmbetul pe faţă când oricine altcineva nu poate, că vocea lui mă face să vreau să îl ascult ore întregi. Cum i-aş putea explica când eu mă pierd cu totul în faţa lui?
       Îmi promit în fiecare zi că îmi voi face curaj, deşi totdeauna sfârşesc prin a eşua. Cu siguranţă e o greşeală că încep să ţin la el şi sunt conştientă de asta, dar dacă totuşi nu e?  De obicei nu lupt pentru persoanele care nu îmi dau motive să o fac, dar el? Mi le oferă zilnic. Multe persoane se lasă păcălite de zâmbetul meu fals, dar el niciodată nu se lasă păcălit. Mă priveşte şi ştie că nu sunt bine.
       L-am respins la un moment dat pentru că eram rănită şi nu vroiam să fie şi el rănit. Dar acum îmi pare rău pentru că simt că l-am pierdut...Şi doare mai tare pentru că începe să îmi placă de el cum nu credeam că se va întâmpla vreodată. Ar putea foarte bine să mă urască pentru cum m-am comportat, însă lui continuă să îi pese şi îl apreciez foarte mult pentru ceea ce face.
       Ultimele seri le-am petrecut stând în camera mea, închizând uşa, în pat doar să îmi pun ordine în gânduri. Şi asta eu nu fac niciodată!!!!! Dar acum am făcut-o şi am înţeles că m-a schimbat enorm. Am obosit să tot lupt cu şcoala, cu anumite persoane, am lăsat totul deoparte doar ca să îmi revin. Vroiam să fie cineva lângă mine care să mă ţină în braţe şi să îmi spună că va fi bine, dar evident nu era nimeni. Am obosit ca să mai fiu puternică, să mai lupt pentru atenţia vreunei persoane anume. Vreau ca totul să fie simplu, să spun ce gândesc fără să îmi pese de consecinţele ce vor urma. Şi asta voi face de acum înainte.
       Dar nu pot să nu mă gândesc...dacă aş dispărea, mi-ar simţi lipsa?

Viaţă de adolescent!

          Îmi doresc o schimbare, acel tip de schimbare care să îşi pună amprenta pe mine, să lase în urma mea un singur lucru care îi va face pe ceilalţi să-şi amintească mereu de o simplă muritoare. Doar am obosit să mă uit în jurul meu şi să văd că întreaga lume e prea ocupată să se oprească pe o bancă să observe cum natura învie, e prea ocupată să zâmbească altor oameni care, poate, chiar au nevoie de o persoană să le lumineze ziua.

           La un moment dat, oricât de puternic ai fi, totul în jurul tău se prăbuşeşte, fără să îţi ofere vreo portiţă de scăpare. Acum, cât încă suntem adolescenţi, numai unii dintre noi simt această prăbuşire.Suntem adolescenţi, încă învăţăm să distingem binele de rău, trădăm, minţim, criticăm, ne certăm pentru anumite lucruri stupide. Ne îndrăgostim şi sfârşim cu inima frântă. Petrecem până dimineaţa, urâm anumite persoane fără să avem vreun motiv, ne punem unii altora porecle. Stăm până târziu purtând conversaţii lungi sau doar pentru a ne gândi. Ieşim împreună cu prietenii noştri şi petrecem ore întregi, iar acelea vor fi amintirile noastre. Dar într-o zi toate vor dispărea. Putem să ne petrecem timpul meditând asupra lucrurilor rele, dar mai târziu îţi vei dori să redevii un adolescent.

            Am încercat de ceva timp încoace să mă schimb, să fiu o persoană mereu cu zâmbetul pe buze, să nu mai las nimic să mă supere, dar îţi pot spune că am picat cu succes. Mi-am făcut mai mult timp pentru familie, pentru natură, pentru anumite lucruri care nu erau cum ar fi trebuit să fie, rezultatele însă au fost dezastruoase. Poate am îndepărtat cel mai mult puţinele persoane care mi-au fost alături de cele mai multe ori şi acum doar le duc dorul. Am renunţat demult timp la ''vreau să'' şi l-am înlocuit cu ''astăzi fac''. M-am schimbat, m-am maturizat, am acceptat să nu fiu singura căreia îi pasă de oameni, să aştept (deşi e cel mai greu lucru pe care l-aş putea face) să văd dacă şi celorlalţi le pasă. Şi încă aştept...

              Mi-am făcut o listă cu toate lucrurile pe care vreau să le fac în viaţă, deşi unele sunt imposibile: să îmbrăţişez pe toată lumea, să-l privesc pe acel ''el'' dormind, să zâmbesc cât e ziua de lungă, să fiu cea mai bună prietenă cu un băiat, să plantez un copac, să urc un munte, să scriu o carte, să merg la un picnic, să traversez o ţară pe o bicicletă, să călătoresc în jurul lumii, să învăţ să dansez tango, să fac surf, să trimit un mesaj într-o sticlă pe mare, să petrec Crăciunul în Paris, să adorm sub stele, să învăţ să cânt la chitară,  să am propria mea piscină. să mă îndrăgostesc şi să fie reciproc, să petrec o zi întreagă citind un roman bun, să învăţ o altă limbă, să am propria mea grădină, să dansez în ploaie, să mă plimb pe plajă la miezul nopţii.

                În momentul de faţă tot ce vreau este ca timpul să se oprească, să fie mereu primăvară, să mă pot bucura mereu de anii adolescenţei, fără să mă gândesc la viitor, fără să fiu nevoită să apelez la trecut într-un moment de melancolie. Vreau doar să învăţ să preţuiesc prezentul şi tot ceea ce face parte din el.