Lacrimi de cristal

      Lumea trece cu pași repezi fără să îmi arunce vreo privire. Prea grăbită să își urmeze cursul, ignoră vremea potrivită pentru o zi de septembrie.
      Stând pe bancă, întinsă, priveam cerul și mă gândeam ce mică sunt în acest univers. Puțin mai departe, doi bătrânei își strângeau mâinile și vorbeau. I-am observat și mi-am oprit privirea asupra lor. Erau atât de fericiți și totuși, după atâția ani petrecuți împreună, nu s-au plictisit unul de celălalt. Mi se pare incredibil ca din întreaga lume, din atâția oameni, să îți găsești perechea, acea persoană perfectă în ochii tăi.
      Este atât de ușor să iubești pe cineva, însă partea cea mai grea este să găsești acel cineva care să te iubească la fel. Îi părăsesc pe bătrânei și îmi concentrez atenția asupra norilor. Lumea nu se va opri niciodată pentru durerea ta, pentru fericirea ta, ea doar va continua să meargă. Și realizezi cât de singur te simți, realizezi că ai o durere în stomac care este total paralizantă.
       Dar până și cerul minte! La oameni deja e ceva firesc! Cerul pe care îl vedem nu este prezent, ci trecut. Cerul actual ne este necunoscut. Noi n-aveam în fața ochilor decât ieri, un ieri care pentru anumite stele datează de milioane de ani.
       Oare de ce tuturor le place să se joace cu sentimentele oamenilor? Din doi, mereu unul va ajunge să sufere. Uneori îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată pentru că nu ar fi fost nevoie să te impresionez, pentru că nu te-aș fi iubit, pentru că nu aș fi plâns, pentru că nu m-ar fi durut inima, pentru că nu mi-ar fi păsat, pentru că nu ar fi fost nevoie să mă simt un nimic.
       Dar se pare că bătrâneii îmi alungă aceste gânduri pentru că îmi amintesc că dacă nu erai tu, nu aflam ce înseamnă să mă gândesc la cineva și să zâmbesc pur și simplu, fără nici un motiv. Îmi doream să lupți pentru mine, să îmi spui că nu e nimeni altcineva cu care ai vrea să fii și mai degrabă rămâi singur decât fără mine.
       Existau momente în care nu aveam cuvinte care să te facă să te simți mai bine. Dar aveam mâini care te puteau mângâia, brațe pentru a te strânge cât pot de tare, urechi care ascultau tot ce simțeai nevoia să spui sau să nu spui. Dincolo de toate, aveam o inimă care murea de nerăbdare să te vadă zâmbind. Cred că am învățat că atunci când pierzi pe cineva la care ții, când îți rupe inima în bucăți, este cel mai greu lucru peste care trebuie să treci și nu contează cât timp a trecut, niciodată nu dispare. Mă pot gândi că voi fi bine, dar când aud un singur cântec care îmi amintește de tine, atunci un cuțit îmi străpunge pieptul.
       Doar pentru că respir nu înseamnă că mă simt vie. Ceva important lipsește. A venit vremea când nu mai cer nimic, nici zâmbetul, nici brațul drăgăstos, nici răsuflarea prezenței tale. Îmi este de ajuns ca tu să exiști. Iar amintirea ta va fi plină de lacrimi de cristal.

O picătură de suflet

      A trecut ceva timp fără foi irosite, scrise, pline de gânduri! Recunosc că nu am făcut cel mai corect lucru și anume să mă privez din a mă bucura de libertate.

      Sunt împietrită, fără rost pentru că realizez că trece vara pe lângă mine fără să fi făcut ceva semnificativ. Mă gândesc peste câte lucruri mărunte am reușit să trec și tocmai acum mi-am dat seama cât de importante au fost și ce impact puternic au avut asupra mea.

      Continui să sper că nu am stat degeaba privind cum oamenii își trăiesc viața cu toate grijile cotidiene, fără să-și oprească mersul. Oare eu sunt capabilă să fac asta? Mai demult am țipat și am sărit în sus de bucurie, am iertat greșeli de neiertat, am făcut multe lucruri din impuls, am fost decepționată de persoane care credeam că nu o vor face niciodată.

      Cândva am luat în brațe pentru a proteja, am zâmbit când inima-mi plângea, am plâns ascultând muzică, am dat telefoane doar pentru a asculta o voce, am fost îndrăgostită de un surâs, am confundat sentimente. S-a întâmplat să greșesc drumul dar am mers mai departe. Am încercat să uit anumite persoane și am descoperit că e foarte greu să uiți. M-am simțit singură între o mie de persoane pentru că îmi lipsea una singură. Mi-a fost frică de întuneric și am tremurat de nervi. Iar la sfârșitul zilei nu am avut nevoie decât de o vorbă bună, ceva care să îmi indice o schimbare.

      Am încercat să le zâmbesc tuturor persoanelor cu care mă întâlneam sperând că zâmbetul meu le va face ziua mai bună. Dar nimeni nu deține atâta putere. recunosc că sunt o adolescentă pe care mereu o doare câte ceva și care mereu face ce îi spune inima. Sunt pierdută și nu știu care mi-e drumul. Îmi plac îmbrățișările pentru că sunt singurul lucru care îmi dau energie.

      Pot petrece ore întregi uitându-mă la fotografii și să mă întreb ce m-a schimbat atât de mult. Îmi place să adorm ascultând ploaia, ador să mă sărute cineva pe frunte pentru că așa mă simt protejată, să mă pierd într-o carte bună, să privesc soarele după mai multe zile ploioase, să miros florile într-o grădină, să îmi zâmbească străinii, ador trecerea de la vară la toamnă.

      Am învățat că frumusețea nu înseamnă părul lung, picioare slabe, bronz sau dinți albi. Frumusețea este chipul cuiva care a plâns și acum zâmbește, cicatricea pe care o ai în genunchi de când erai mic, fața pe care o ai dimineața, rimelul care curge când ieși de la duș, câns spui o glumă și o înțelegi numai tu. Frumusețea este privirea ta când plângi dintr-o prostie, ridurile care încep să se vadă cu timpul. Frumusețea este să-ți trăiești viața.

      Trăiesc așa cum simt, așa cum sunt, lucrez la visele mele în fiecare zi întrebându-mă ce se va întâmpla de data asta dacă nu salut eu prima, dacă nu răspund la anumite mesaje, dacă aș fi indiferentă. Măcar de data asta! Uneori simt nevoia de ceva nou, ceva special, dar nu știu ce. nu știu unde să găsesc acel ceva.

      M-am schimbat și am realizat că viața e prea scurtă pentru a aștepta. Așa că înainte de a intra în viața mea sau dacă te aflii deja acolo, trebuie să știi câteva lucruri despre mine. Sunt o persoana nesigură, imperfectă. Sunt orice, dar nu perfectă. Îmi este greu să am încredere în oameni acum. Am făcut greșeli în trecut și am învățat să trăiesc cu ele. Știu să accept oamenii pentru ceea ce sunt cu adevărat (nu este atât de greu). Uneori nici nu îmi mai doresc să trăiesc, dar chestia este că am atâtea mii de motive pentru care trăiesc și eu nu le-am descoperit încă... Îmi lipsesc persoane la care nici nu ar trebui să mă mai gândesc. Am rănit oameni pentru că nu sunt perfectă. Dar asta sunt și înainte de a intra în viața mea, ar trebui să știi lucrurile astea. Pentru că dacă o vei face, nu vei putea pleca când vremurile grele vor veni, exact cum au făcut-o alții.

       Adesea suntem prizonierii unor frici absurde pentru fapte care nu se vor întâmpla niciodată. Dar acum, nu îmi rămâne decât speranța. Voi fi aici pentru cel care are nevoie de mine pentru că sufletul meu e neschimbat.

?

      De ce trebui să fie atât de greu să îi spun ce simt? Nici măcar nu mă pot uita acum în ochii lui, acum când îi simt suflarea lângă pieptul meu...E aici pentru mine, ţinându-mă în braţe şi eu irosesc o oportunitate. Spune-i!!! Nu e greu.
      Deschid gura, îmi aud respiraţia, îi simt privirea asupra mea, iar cuvintele încetează să mai iasă. Mă opresc.Aştept să îmi recapăt puterile, dar mă pierd cu totul. Nu îi pot spune cât de mult îmi lipseşte, deşi înainte îi spuneam orice. Nu înţeleg de ce mai aştept...adică mâine nu îi este garantat nimănui, cu atât mai puţin mie. Mă simt neputincioasă. Nu ştiu cum i-aş putea explica că el îmi luminează ziua, că el îmi aduce zâmbetul pe faţă când oricine altcineva nu poate, că vocea lui mă face să vreau să îl ascult ore întregi. Cum i-aş putea explica când eu mă pierd cu totul în faţa lui?
       Îmi promit în fiecare zi că îmi voi face curaj, deşi totdeauna sfârşesc prin a eşua. Cu siguranţă e o greşeală că încep să ţin la el şi sunt conştientă de asta, dar dacă totuşi nu e?  De obicei nu lupt pentru persoanele care nu îmi dau motive să o fac, dar el? Mi le oferă zilnic. Multe persoane se lasă păcălite de zâmbetul meu fals, dar el niciodată nu se lasă păcălit. Mă priveşte şi ştie că nu sunt bine.
       L-am respins la un moment dat pentru că eram rănită şi nu vroiam să fie şi el rănit. Dar acum îmi pare rău pentru că simt că l-am pierdut...Şi doare mai tare pentru că începe să îmi placă de el cum nu credeam că se va întâmpla vreodată. Ar putea foarte bine să mă urască pentru cum m-am comportat, însă lui continuă să îi pese şi îl apreciez foarte mult pentru ceea ce face.
       Ultimele seri le-am petrecut stând în camera mea, închizând uşa, în pat doar să îmi pun ordine în gânduri. Şi asta eu nu fac niciodată!!!!! Dar acum am făcut-o şi am înţeles că m-a schimbat enorm. Am obosit să tot lupt cu şcoala, cu anumite persoane, am lăsat totul deoparte doar ca să îmi revin. Vroiam să fie cineva lângă mine care să mă ţină în braţe şi să îmi spună că va fi bine, dar evident nu era nimeni. Am obosit ca să mai fiu puternică, să mai lupt pentru atenţia vreunei persoane anume. Vreau ca totul să fie simplu, să spun ce gândesc fără să îmi pese de consecinţele ce vor urma. Şi asta voi face de acum înainte.
       Dar nu pot să nu mă gândesc...dacă aş dispărea, mi-ar simţi lipsa?

Viaţă de adolescent!

          Îmi doresc o schimbare, acel tip de schimbare care să îşi pună amprenta pe mine, să lase în urma mea un singur lucru care îi va face pe ceilalţi să-şi amintească mereu de o simplă muritoare. Doar am obosit să mă uit în jurul meu şi să văd că întreaga lume e prea ocupată să se oprească pe o bancă să observe cum natura învie, e prea ocupată să zâmbească altor oameni care, poate, chiar au nevoie de o persoană să le lumineze ziua.

           La un moment dat, oricât de puternic ai fi, totul în jurul tău se prăbuşeşte, fără să îţi ofere vreo portiţă de scăpare. Acum, cât încă suntem adolescenţi, numai unii dintre noi simt această prăbuşire.Suntem adolescenţi, încă învăţăm să distingem binele de rău, trădăm, minţim, criticăm, ne certăm pentru anumite lucruri stupide. Ne îndrăgostim şi sfârşim cu inima frântă. Petrecem până dimineaţa, urâm anumite persoane fără să avem vreun motiv, ne punem unii altora porecle. Stăm până târziu purtând conversaţii lungi sau doar pentru a ne gândi. Ieşim împreună cu prietenii noştri şi petrecem ore întregi, iar acelea vor fi amintirile noastre. Dar într-o zi toate vor dispărea. Putem să ne petrecem timpul meditând asupra lucrurilor rele, dar mai târziu îţi vei dori să redevii un adolescent.

            Am încercat de ceva timp încoace să mă schimb, să fiu o persoană mereu cu zâmbetul pe buze, să nu mai las nimic să mă supere, dar îţi pot spune că am picat cu succes. Mi-am făcut mai mult timp pentru familie, pentru natură, pentru anumite lucruri care nu erau cum ar fi trebuit să fie, rezultatele însă au fost dezastruoase. Poate am îndepărtat cel mai mult puţinele persoane care mi-au fost alături de cele mai multe ori şi acum doar le duc dorul. Am renunţat demult timp la ''vreau să'' şi l-am înlocuit cu ''astăzi fac''. M-am schimbat, m-am maturizat, am acceptat să nu fiu singura căreia îi pasă de oameni, să aştept (deşi e cel mai greu lucru pe care l-aş putea face) să văd dacă şi celorlalţi le pasă. Şi încă aştept...

              Mi-am făcut o listă cu toate lucrurile pe care vreau să le fac în viaţă, deşi unele sunt imposibile: să îmbrăţişez pe toată lumea, să-l privesc pe acel ''el'' dormind, să zâmbesc cât e ziua de lungă, să fiu cea mai bună prietenă cu un băiat, să plantez un copac, să urc un munte, să scriu o carte, să merg la un picnic, să traversez o ţară pe o bicicletă, să călătoresc în jurul lumii, să învăţ să dansez tango, să fac surf, să trimit un mesaj într-o sticlă pe mare, să petrec Crăciunul în Paris, să adorm sub stele, să învăţ să cânt la chitară,  să am propria mea piscină. să mă îndrăgostesc şi să fie reciproc, să petrec o zi întreagă citind un roman bun, să învăţ o altă limbă, să am propria mea grădină, să dansez în ploaie, să mă plimb pe plajă la miezul nopţii.

                În momentul de faţă tot ce vreau este ca timpul să se oprească, să fie mereu primăvară, să mă pot bucura mereu de anii adolescenţei, fără să mă gândesc la viitor, fără să fiu nevoită să apelez la trecut într-un moment de melancolie. Vreau doar să învăţ să preţuiesc prezentul şi tot ceea ce face parte din el.

Nebun

      Privesc în jur şi nu mai văd pe nimeni. Mă zbat brusc între realitate şi vis, între afirmare şi anonimat, între lumină şi întuneric, între prezenţa unei persoane dragi şi singurătate, între iubire şi indiferenţă.
      Am devenit captiva propriilor sentimente şi idei încât nu mă pot gândi la nimic altceva. Mă văd numai pe mine, mă îngrijesc numai de sufletul meu, devenind din ce in ce mai egoistă şi superficială. M-am schimbat atât de mult..nu mai sunt acea persoană plină de speranţă, plină de lucruri drăgălaşe şi siropoase. Nu e vorba de maturizare! Asta în niciun caz...
       Mă uit în oglindă şi nu mă mai recunosc. Îmi văd sufletul plin de răutate, de ranchiună, un suflet îngrozitor ce nu mai merită iubit sau privit vreodată. Un colţişor luminat există totuşi, dar e părăsit. Mă uitam cum îl laşi în urmă fără să te opreşti. Când am ajuns aşa şi cum? Nu, nu am încetat să mai simt ceva. Nu, nu voi căuta acum pe cineva mai bun. Nu, nu am de gând să te înşel şi nu, nu te voi părăsi, deşi tu ai făcut-o.
        Poate mă vezi acum. Par fericită, aşa-i? Zâmbesc, spun glume, mă distrez şi mor în interior. Nu am nevoie de atenţia sau mila nimănui. De asta păstrez totul în mine. Pentru că mi-e dor de ceea ce eram când mă aflam în preajma ta, mi-e dor de zâmbetul meu, mi-e dor de cât de bine mă simţeam. Doar mi-e dor.
        Am întrebat un profesor: Ce e iubirea?
        -Nu am studiat aşa ceva...
Am întrebat un şofer: Ce e iubirea?
        -Nu cunosc strada asta...
Am întrebat un copil: Ce e iubirea?
        - Nu ştiu jocul ăsta...
Am întrebat un nebun: Ce e iubirea?
        -E ceea ce m-a făcut să ajung aşa. I-am spus că dacă aş putea să-i dau un singur lucru, i-aş da posibilitatea de a se vedea prin ochii mei şi doar atunci va înţelege ce importantă e pentru mine. I-am amintit că nu este greu să găseşti pe cineva care să-i spună ,,Te iubesc!". Este greu să găseşti pe cineva care chiar simte ceea ce spune. I-am mai spus că dacă chiar suntem meniţi să fim împreună, destinul ne va readuce unul în braţele celuilalt. Când zâmbeşte, întreaga mea lume se opreşte. I-am mărturisit că o iubesc pentru că o simt şi acum, în acest moment. Am realizat ceva. Am nevoie de ea, am încredere în ea, o admir, o doresc şi putem să ne certăm şi ore în şir, dar nimeni şi nimic în această lume nu poate schimba faptul că o iubesc. Şi totuşi această iubire m-a făcut nebun....

Nou!

      Singură într-un oraş străin...Nimeni pe drum, nimeni nu vede cum mă plimb pe străzi aşteptându-te parcă să vii, să distrugi monotonia ce mă înconjoară. O muzică surdă umple piaţa din centrul oraşului. Dar oare cine cântă? După un colţ, pe o bancă, un adolescent cu o chitară în braţe. M-am aşezat lângă el, fără să spun nimic.
       Stăteam pur şi simplu când melodia a încetat. S-a uitat la mine fără să rostească vreun cuvânt şi s-a oprit. Ochii săi mă priveau intens şi în acelaşi timp mă vrăjeau, mă captivau. Pentru o vreme nu s-a mai întâmplat nimic. Am reuşit să-mi mut privirea şi mi-am dat seama cât de dor mi-e de tine, cât de mult îmi lipseşti. Niciodată la fel de mult ca acum. Ce făceam aici? De ce m-am oprit exact acolo? Ce mă făcea să vreau să mă întorc?
        M-am ridicat brusc. Îl priveam, mă privea, atingea lin corzile ruginite şi pe urmă îmi ridică uşor mâna într-a lui. Şi în acel moment îmi doream să fiu un porumbel. Să zbor toată ziua, să aspir spre cer, să mă pierd printre nori fără să mă judece nimeni. Să pot să mă deplasez uşor, să pot să fac oamenii să zâmbească măcar pentru un moment. Simplele acorduri s-au transformat într-o melodie romantică şi eu doar împietrisem la auzul ei. Îmi doream să fii lângă mine, să mă pot pierde în braţele tale, să mă opresc din a-mi fi frică. Doar să înceteze această spaimă continuă, aceea care mă face să cred că te-am pierdut.
        Dar până mă voi reîntoarce cu forţe noi, promite-mi că nu te vei îndepărta. Am nevoie de o evadare din propria lume, vreau doar să zbor fără să mă gândesc câţi vor să mă doboare, fără să ştiu cât de dureroasă va fi prăbuşirea, poate fără să mai am pentru ce trăi.

Refugiu de moment

      Sub picăturile reci te-ai risipit fără să clipeşti, fără să priveşti în urmă, fără să reuşeşti să îţi asculţi inima. La fel mă pierd şi eu acum, în avalanşa stropilor de ploaie, aceeaşi învălmăşeală ce până acum mă speria, care mă făcea să-mi doresc să te am lângă mine.
      Dar acum am încetat! Mă simţeam atât de bine când ploaia îmi atingea chipul, mă încânta ideea că în momentul în care voi ajunge acasă părul meu îmi va fi atât de încreţit încât voi arăta ca un pudel. Vroiam mai mult decât un vântişor slab, îmi doream tunete şi fulgere. Vroiam ca natura să mi se dezlănţuie în faţă.
      Măcar atunci nu m-aş mai fi simţit atât de diferită. Ploaia ar fi fost ca mine sau eu ca ea. Atât de inofensivă, dar cu o putere incredibilă de dezlănţuire. Aceste lacrimi înduioşătoare ce se izbesc brutal de asfaltul rece...le simt de fiecare dată ca un cuţit în inimă.
      Am sperat că se va aprofunda ploaia, că se va transforma în furtună, că va fi suficient să stau afară până se termină, că timpul se va opri, că vor trece doar câteva momente până să-mi spui că ţi-e dor de mine. Doar am aşteptat să sfârşesc cântând scăldată de picături reci, sub zgomotul înfiorător al tunetelor. Un astfel de sfârşit îmi doresc! Măcar atunci natura va vărsa lacrimi în urma mea. Măcar...
      Dar s-a oprit. Nu e încă pregătită să mă ia. De abia mi-am revenit, de abia am învăţat că orice s-ar întâmpla zâmbetul e arma mea, am văzut ce prieteni grozavi am şi nu vreau să îi părăsesc incă. Dar ce n-aş da să mă pot avânta într-o astfel de răzbunare! Să nu mă vadă nimeni, să nu mă audă nimeni, să nu îmi simtă nimeni lipsa. Doar să mă îndepărtez pentru o vreme. Doar pentru o vreme...

Un nou început...fără tine!

      De câteva zile nu mă mai simt om. Am încetat să văd această lume cu ochi de muritoare. Oare ce mi s-a întâmplat?
      Aşa cum soarele, acest astru ce ne zâmbeşte în fiecare dimineaţă şi ne atinge chipurile cu razele sale, răsare pentru a bucura oamenii, cu atât mai mult mă simt mai vulnerabilă în prezenţa ta sau acum în absenţa ta. Până acum nu se întâmpla nimic de felul acesta.
      Astfel, am ridicat un zid între noi, nu cu intenţia de a te îndepărta. Am vrut doar să ştiu că îţi pasă destul, cât să treci de el. Mă simt atât de obosită...Am obosit să mă gândesc că lucrurile vor fi diferite însă ele nu s-au schimbat nici acum. Am obosit să ofer o a doua şansă doar pentru a fi dezamăgită din nou. Am obosit să aud atâtea vorbe spuse în vânt, aparent nesemnificative, dar de o importanţă uimitoare, devenind astfel inutile. Am obosit să mă izbesc cu putere de acelaşi perete numit trădare, ca o singură mână a unui prieten să mă ridice fără să ştie că odată căzută îmi las o bucată din suflet. Doar am obosit...
      Şi cel mai mult doare că eu încă sper să te trezeşti într-o zi şi să-ţi fie dor de mine. E atât de rău? Dacă tu nu mă tratezi aşa cum merit, măcar nu te supăra când altul o face. Când cineva la care ţin pleacă pur şi simplu,e groaznic să-mi amintesc că frunzele toamna nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul. Atunci de ce pleci? Este acum un astfel de moment?
       Dacă ai şti că de câte ori îmi spun ,, Nu mai pot!" şi tot de atâtea ori găsesc acea putere imensă ce nu mă lasă să renunţ! Obişnuiam să fiu puternică, dar acum de fiecare dată când ascult o melodie tristă mă gândesc la tine instinctiv, lacrimile curgând necontrolat.
       De fiecare dată când zâmbesc nu înseamnă că mă simt bine fără tine, ci doar sper că te vei îndrăgosti de zâmbetul meu, aşa cum eu m-am îndrăgostit de al tău. Printr-un zâmbet le arăt oamenilor că sunt bine chiar dacă nu e aşa. Şi vroiam atât de mult să te uiţi în ochii mei şi să-mi spui că ştii că mint. Dar nu te-a interesat. Te-ai lăsat condus de aparenţe. Ca de obicei nu ştiu cum este să fii acea persoană de care să-ţi fie dor.
       Acum ne vorbim din priviri, dar nu îndeajuns de mult încât să mă simt protejată, dorită. Dar nu e nimic. M-am obişnuit să cred că pentru tine faptul că nu vorbim înseamnă că nu mă gândesc la tine. Doar încerc să mă depărtez înainte să fiu rănită din nou, pentru că ştiu că nu-ţi voi putea atinge inima prea curând. Sunt prea complicată pentru a fi iubită.
      Am scris atâtea lucruri despre tine, dar după le-am aruncat într-o cutie pentru că am realizat că sunt doar gândurile mele, fără să îmi fie împărtăşite. Şi totuşi...cred că viaţa ar fi atât de simplă dacă nu te-aş iubi, dacă nu aş petrece ore întregi gândindu-mă dacă eşti bine, dacă nu mi-aş pune atâtea întrebări despre cum ar fi dacă timpul s-ar opri când mă iei în braţe.
       Dar îmi continui viaţa uneori înviind trecutul prin amintirea vocii tale, a zâmbetului tău, a ochilor tăi, prin amintirea a ceea ce însemnai pentru mine. Acum sunt fără de suflet, las viaţa să decidă pentru mine, fără să mai îmi pese de ceea ce se va întâmpla mâine. E un nou început...fără tine!

Omul este şi produsul amintirilor lui

     Cât timp a trecut de când te-ai simţit inutil, atât de gol şi mic în această lume încât îţi venea să izbucneşti încât să-ţi poţi găsi liniştea? Îţi aminteşti perfect momentul, corect? Şi te întrebi de ce.
     Sufletul nostru este ca o oglindă, odată spartă nu o mai poţi reface la forma iniţială. Aduni cioburile, te mai şi tai puţin, totuşi le strângi pentru că doare. Asta se întâmplă şi cu inima unui om: amintirile urâte îşi lasă mereu amprenta asupra ei, refelctând astfel trecutul nostru în prezent, aşa ciopârţit şi îngrozitor cum este.
     În schimb aceste cioburi ne definesc personalitatea, caracterul şi mai mult atitudinea pe care o avem în viaţă. Poţi să te schimbi, nimeni nu spune că e greşit, dar amintirile îţi vor fi umbră. Amintirile te roagă să ierţi această lume care nu-ţi aparţine deloc, nefiind în lumea ta reală, ci lumea unei iluzii opuse totalmente lumii tale reale în care viitorul curge către trecut şi nu invers.
     Şi când te gândeşti că toate momentele plăcute sunt diluate şi greu de reconstituit...cine nu şi-ar dori să aibă posibilitatea de a retrăi fiecare zâmbet, fiecare îmbrăţişare, fiecare vorbă bună venită din partea celorlalţi.
     Acea latură din noi ce iese mereu la suprafaţă mai devreme sau mai târziu....Cu siguranţă că fiinţa umană este şi produsul amintirilor sale!

Suflet de adolescentă

      Doar o altă dimineaţă de februarie aparent nesemnificativă. M-am trezit destul de devreme şi nu înţeleg de ce. Dar nici în pat nu pot sta. Simt că izbucnesc.
      Pornesc calculatorul pentru a găsi ceva de făcut. Ascult muzică, dar tot nu sunt mulţumită. Aştept ceva, dar nu îmi dau seama. Pun mâna pe cartea mea preferată şi încep să o răsfoiesc. Nici măcar memoriile lui Nicholas Sparks nu mai îmi stârnesc curiozitatea.
      Ştiu! Vreau să recitesc ceea ce am scris în jurnal acum o săptămână. Să îmi pot da seama ce se întâmplă cu mine. Şi din acele pagini colorate, cad nişte foi mototolite. Mă întorc sub plapuma caldă şi încep să le citesc.

Azi, 27 ianuarie 2012

      Obişnuiam să neg când ceilalţi mă întrebau dacă sufletul meu nu tânjeşte după cineva. Ştii bine că de fiecare dată negam, minţindu-mă singură. Până într-o zi când zâmbetul tău mi-a afectat pulsul.

      Deja dimineţile mele sunt pline de zâmbete, sunt dornică să părăsesc aşternutul cald doar pentru a-ţi întâlni privirea tandră şi dulce. Sunt schimbată, împărtăşesc tuturor câte un zâmbet. Sufletul meu însă, continuă să se împartă în mii şi mii de bucăţele, fiecare prieten sau om deţinând o parte din mine. Le-o dăruiesc cu o privire, cu o vorbă bună, cu o îmbrăţişare atunci când au cel mai mult nevoie de mine.

      Nu sunt un om obişnuit şi nici nu voi fi vreodată pentru că am dreptul să fiu extraordinară. Deja am început să scriu cu inima despre zile ce începeau cu un răsărit şi se terminau cu cerul plin de stele. Erau zile perfecte pentru că puteam deschide ochii dimineaţa fără să simt un gol imens în piept. Pur şi simplu, când mă trezeam, zâmbeam.

      Am înţeles că nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Atâta timp cât pui suflet în ceea ce scrii, creaţia prinde viaţă. De aceea am ales să las sentimentele să păşească pe această foaie, să ţi le pot trimite. Dar, te rog, ai grijă de ele!

      Prin moarte şi iubire atingi perfecţiunea. Prin iubire? Nu pot pricepe, dar datorită ţie am realizat acest lucru. Totul e perfect când simţi înăuntrul tău acea teamă de a nu greşi, acea durere în piept numită dor, acea senzaţie de frig când fiecare pas pe care-l facem ne duce departe de lume.

      Tu m-ai ajutat să umplu acel gol, să îmi pot completa imperfecţiunile. Îţi mulţumesc pentru tot!

      Şi am terminat prima foaie. Mi-e dor de acea zi, deşi a trecut numai o săptămână. S-a răcit relaţia noastră acum. Deşi...

Vrajă-31 decembrie 2011

      Îţi puteam auzi vocea şi zburam, atingeam orice ideal gândit şi dorit de mult timp. Aşteptam să cad în orice moment.

      Sub vraja glasului tău, am atins un fulg înainte să-şi părăsească căsuţa, am prins picăturile de ploaie înainte de a se izbi de chipurile oamenilor, am putut vorbi cu luna, m-am încălzit datorită soarelui, am încercat să prind fiecare steluţă în speranţa atingerii sufletului tău.

      Toate acestea doar datorită ţie!

      Pornesc muzica din nou. Am mult de citit, de retrăit.

Eu, tu şi vântul...-23 august 2011

      Noi? Nu mai există! Suntem eu şi tu, două persoane diferite. Ai trimis vântul să mp spulbere în mii şi mii de bucăţele doar pentru a simţi aceeaşi durere?

      E o nouă zi şi eu am început deja să-ţi simt lipsa. Vântul doar îmi şopteşte numele şi îmi inundă corpu. Nu eşti aici. Ai renunţat prea devreme.

      Sufletul meu e gol; nu îţi mai spune nimic. Nu mai are ce. O luptă veşnică între neputinţă şi renunţare, între zi şi noapte. Însă am nevoie de timp. Ochii tăi se vor pierde în întuneric, lăsându-mă pe mine în urma lor.

      Nu sunt bine, dar vreau să cred că tu eşti.

      Brusc lacrimi au început să cadă necontrolat. De ce m-am apucat să citesc? Acum mă simt şi mai rău. Am nevoie de o plimbare.

      Ies din casă şi imediat mă întâlnesc cu gerul năprasnic care nu rezistă să nu-mi atingă obrajii. Cu căştile în urechi, păşesc pe zăpada ce scârţie sub tălpile mele. Parcul, ca de obicei, este singur şi îmi va fi prieten pentru următoarele minute.

      Mă uit în jos şi parcă aştept ceva. Dintr-o dată nu mai văd doar bocancii mei, ci şi o altă pereche ce se îndrepta în direcţia opusă. Mă opresc brusc, ridic ochii şi ce să văd? Era el! M-am blocat! Îmi schiţează un zâmbet, nu ştiu ce pot face. Nu am mai vorbit de câteva zile. Nu reacţionez.

      Îi caut privirea; ochii verzi îi străluceau. Aşteptam să îmi spunp ceva. Îmi scot căştile fără să îmi dau seama. Şi stăm ca doi străini. Zâmbetul nu dispare.

      Vreau să îi spun ceva, dar nu apuc. Mă strânge în braţe ca şi cum nu ar vrea să-mi dea drumul.

      -Îmi este atât de dor de tine! abia îi şoptesc.

      Şi mă înmoi. Nu ştiam ce îmi va răspunde, inima mea începând deja să bată cu putere. Ca răspuns, m-a strâns şi mai tare în braţe. Recunosc că nu a fost cel mai inspirat lucru pe care i-l puteam spune.

      Deodată încetez să mai zâmbesc. Simt ca şi cum retrăiesc acelaşi lucru, fără să-mi pese ce se va întâmpla când va pleca.Şi aştept, şi el la fel. Nu mă mişc, nu se mişcă-doar stăm îmbrăţişaţi. Minutele se scurg încet, întrebându-mă până când mă va mai privi.

      Şi cât de mult îmi doream să mă pot desprinde din îmbrăţisarea aceea dulce! Sunt conştientă că îl voi pierde, dacă nu deja am făcut-o. Se pare că doar amână momentul.

      Începe să fulguie, din cer căzând fulgusori mărunţi. Privim în sus amândoi, parcă dorind să ne desprindem de pământ. Când ochii mei revin asupra lui, mi-am dat seama că îmi doresc ca acel moment să nu se termine prea curând.

       Şi totuşi...e doar o simplă zi de februarie...

Iubirea are definitie?

          De câte ori nu ţi-ai pus întrebarea ,,Care ar fi definiţia iubirii?"? Dacă nu ai făcut-o până acum, te intreb eu...Ce este iubirea?
          Eu cred că nu poate fi explicată întrucât oricâte ide am avea despre ce poate însemna, niciodată nu va fi îndeajuns pentru a fi exprimat în cuvinte. M-am interesat să aflu măcar o singură definiţie ce cuprinde tot, dar nu am găsit decât răspunsuri vagi, dar care m-au impresionat prin simplitatea lor: ,, Când cineva te iubeşte, felul în care îţi spune numele e diferit.", ,,Când spui cuiva ceva rău despre tine şi ţi-e frică că n-o să te mai iubească din cauza la ceea ce ai spus şi apoi cealaltă persoană te surprinde iubindu-te şi mai mult, este dragoste.", ,,Iubirea este atunci când căţelul tău te linge pe faţă cu toate că l-ai lăsat acasă singur toată ziua." sau ,, Niciodată să nu spui ,,te iubesc" doar când îţi vine, iar dacă o simţi, atunci spune-o mai desş oamenii uită prea mult să spună ,,te iubesc"."
          Sunt păreri sincere, inocente, care demonstrează că în jurul nostru există iubire. Dar se poate explica? Ea este precum vântul, nu o putem vedea, dar o putem simţi totdeauna printre noi, este momentul în care fericirea celuilalt este mai importantă decât fericirea noastră. Este acel sentiment puternic ce ne învăluie sufletul, făcându-l să vibreze. Este foarte răbdătoare şi bună, niciodată geloasă sau invidioasăş nu se laudă niciodată, nici nu se făleşteţ nu e trufaşă, egoistă sau necuviincioasă. Dragostea nu ţine morţiş să i se facă pe voie. Nu este iritabilă, nu poartă pică şi aproape nu bagă în seamă greşelile altora. Niciodată nu se bucură de nedreptate, ci este în culmea fericirii ori de câte ori învinge destinul. Dacă iubeşti pe cineva, totdeauna ii vei rămâne credincios oricât te-ar costa. Vei crede întotdeauna în el, aşteptându-te să fie totdeauna la înălţime şi îl vei apăra cu fermitate.
         Şi totuşi...iubirea nu poate fi exprimată în cuvinte, îmbrăţişările fiind inventate pentru a-i lăsa pe oameni să ştie că îi iubeşti fără să trebuiască să spui nimic. Deşi, o iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectulae, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. Trebuie să ştii că nu ai nevoie ca întreaga lume să te iubească, este de ajuns o singură persoană căreia să-i pese, căreia nu-i trebuie nici un motiv să vrea să te îmbrăţişeze sau să vorbească cu tine, care vrea să te privească ore în şir, fără oprire, care dacă ar avea o mie de motive să te părăsească, ar căuta unul singur să lupte pentru tine, căreia îi sclipesc ochii când vorbeşte despre tine, care ar putea să te descrie ore întregi fără să repete aceleaşi cuvinte, care prin iubire, îşi caută întregirea.
           În concluzie, iubirea nu are definitie, trebuie simţită şi de aceea le doresc tuturor să fie îndrăgostiţi, să simtă măcar o singură dată că li se taie respiraţia la gândul că cineva îi iubeşte.